,,Toate-s vechi și nouă toate” spune poetul, în urmă cu două secole. Iar eu zic, nimic mai adevărat. Anul acesta, în preajma sărbătorii noastre naționale, mai mult ca oricând simt cum istoria se repetă și nimic nou nu mai apare sub cerul lui Dumnezeu. Aceleași evenimente, aceeași oameni, aceleași fărădelegi, dar în alte straie, în alte timpuri, sub alte influențe. Însă, deși a trecut un veac de când românii de pretutindeni și-au unit inimile și granițele, astăzi, suntem dezbinați mai mult ca oricând. Astăzi când pe hartă român înseamnă dobrogean, muntean, moldovean, oltean sau ardelean, pe chipuri nu se citește decât un singur lucru, dezgust.
Ce a produs această mutilare sufletească de-a lungul timpului, nu se poate spune exact, însă un lucru e cert: aproape toți românii, de la ăl mic la ăl mare au ajuns să își urască baștina, să își renege pământul, nu se mai văd români, ci europeni. Întocmai, de la puștiul care nici nu vrea să audă de Rebreanu sau Preda, zicând că sunt ,,neactuali” trăirilor de astăzi, la bătrânii care cu ultimele puteri merg să lucreze în afară, unde e lumea mai ,,civilizată”. Și de ce? Nu este vorba de aceeași Românie care veacuri la rând a rezistat opresiunii străine? Nu vorbim de aceeași români care l-au însoțit în lupte pe Ștefan Vodă, pe Iancu, pe Mihai? Nu suntem noi oare fiii reginei Maria? Nu noi, în plină gripă spaniolă, am plecat cu toții la Alba Iulia pentru înfăptuirea visului nostru de veacuri? Astăzi este pandemie, e pandemie dar nu ca acum 100 de ani. Astăzi e război, dar nu pe frontul de sânge. Astăzi suntem robiți, dar nu de sultan.
Astăzi suntem liberi, în temnițele globalizării. Astăzi, mai mult ca niciodată, Marea Unire este doar o aminire frumoasă, cu oameni viteji, trecută în condici. Astăzi nu mai există români. Cu toții ne învârtim în cercul vicios al digitalizării care ne șterge, ne face să fim mai terni, mai nesemnificativi în fața marilor planuri, iar unitatea în diversitate e doar un joc de cuvinte. Lupta de azi e în noi. Sufletul ne este divizat, între Glasul pământului și Glasul ecranului, între chemarea străbunilor și lepădarea de neam. Nimic nu e mai trist când vezi cum o înaltă catedrală, construită de-a lungul veacurilor, cu jertfă și sudoare, este mistuită în flăcări.
Asta-i dulcea România în anul 2020, o catedrală în flăcări. Ce o mai poate salva acum? Doar Marea Unire. Românii de peste tot să se unească, să stingă focul, căci numai unde-s doi puterea crește, iar ciocoii noi pierd teren. Români, pe 1 decembrie, ne dăm întâlnire întru a noastră Unire?“
Eseu realizat de către Elena Neguș.
