Sfântul Neagoe Basarab

Dragii noștri, a venit timpul să anunțăm câștigătorii concursului de eseu și poezie! : )
Vă mulțumim pentru fiecare gând așternut și pentru că ne-ați adus mai aproape personalitatea domnitorului. Ați avut abordări diverse, unii țesând vise, alții adoptând un ton critic sau afundându-se în lumi vechi de sute de ani. 

În urma deliberării, am acordat două premii la fiecare secțiune, eseu și poezie.

Așadar, premiul I pentru secțiunea Eseu se acordă lui Ioan Alexandru Rizea pentru lucrarea Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Ctitor al culturii românești. Juriul a apreciat abordarea globală, integrarea într-un text coerent a multiplelor fațete ale personalității domnitorului. 

Premiul al II-lea se acordă Anei Mihalache pentru eseul O prietenie pentru suflet. Am apreciat scrierea limpede și căldura firească ce se desprinde din text. 

Totodată, am dori să mulțumim domnului Vlad Mihai Agache pentru textul trimis, în care am găsit idei trasate cu o anumită forță.

La categoria Poezie, am acordat premiul I Anei Stan pentru poezia curată și caldă Ofrandă Sfântului Neagoe.

Premiul II se acordă lui George Cristescu pentru versificarea rugăciunii Sfântului Neagoe Basarab din Învățăturile sale către fiul său, Theodosie. Am apreciat preocuparea pentru ritm și capacitatea de a lucra cu limbajul textului original, obținând un rezultat armonios.

Vom contacta câștigătorii prin e-mail pentru a le putea înmâna premiile. Vă mulțumim tuturor pentru participare, vă așteptăm cu drag la viitoare concursuri! 

Vă invităm acum să vă bucurați și voi de lucrările căștigătorilor. : )

Categoria eseu:

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Ctitor al culturii românești, Ioan Alexandru Rizea

„Neagoe e însuflețit de cultură” (Constantin Noica)

Sfântul Voievod Neagoe Basarab, „cel dintâi scriitor bisericesc ridicat din mijlocul românilor” (Nicolae Iorga), s-a născut în anul 1482, avându-i ca părinți pe Doamna Neaga din Hotărani, descendentă din neamul Boierilor Craiovești, și pe Basarab cel Tânăr (Țepeluș), domn al Țării Românești (1474; 1478-1480; 1480-1481; 1481-1482). Silindu-și inima la învățătură și urechea la cuvinte iscusite (Pildele lui Solomon), tânărul Neagoe a primit de la domnul Radu cel Mare (1495-1508) funcții importante în Sfatul țării, fiind responsabil de relațiile externe ale Țării Românești.

Pe lângă toate acestea, tinerețea viitorului domn muntean ni se înfățișează ca un amplu periplu de formare culturală și spirituală, ancorată deplin în puterea de viață a Ortodoxiei. Școlit la Mănăstirea Bistrița (jud. Vâlcea), unde a fost binecuvântat să trăiască la adăpostul cultural și hrănitor al uneia dintre cele mai importante biblioteci din țară ale vremii, tânărul Neagoe călătorește în Ungaria, la Constantinopol și în Sfântul Munte Athos, unde cunoaște Ortodoxia profunzimilor duhovnicești și își împodobește sufletul și gândirea cu rafinament artistic și pragmatism. Și mai mult, suntem datori să amintim aici de ucenicia sa pe lângă Sfântul Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului (†1502) și părintele său duhovnicesc care, după cum ne mărturisește Gavriil, Protul Sfântului Munte, „îl întărea în învățăturile sale”.

Cu voia lui Dumnezeu, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești în anul 1512, într-o perioadă agitată, de instabilitate politică atât la nordul Dunării, cât și pe țărmul Bosforului, unde de aproape 60 de ani semiluna turcească înlocuise flamurile cu vulturul împărătesc și cu leul Sfântului Evanghelist Marcu ale Bizanțului de odinioară. Conflictul dintre fiii lui Baiazid al II-lea, Selim I și Ahmed, încheiat cu victoria celui dintâi, a distras pentru o scurtă perioadă atenția Imperiului Otoman de la pretențiile de cucerire q Europei centrale, fapt pentru care relațiile dintre domnul muntean și sultan s-au desfășurat doar pe cale diplomatică. În acest climat de pace și de echilibru social-politic, generat și de relațiile de prietenie cu regele Ungariei, cu Papa Leon al X-lea și cu dogele Veneției, Neagoe Basarab și-a putut pune în valoare geniul său diplomatic și cultural-artistic, îndreptându-și atenția în mod pragmatic asupra operei de organizare internă.

Cheia tuturor realizărilor domnului muntean, îndrăgostit de cultură, a fost diplomația, prin care a reușit să mențină stabilitatea politică a țării și să lichideze ingerințele meschine ale sultanului Selim I, de ale cărui planuri de persecuție împotriva creștinilor era speriat până și vizirul său. Pentru toate acestea, Țara Românească era nevoită să plătească un haraci de aproape 13 000 de galbeni.

Odată urcat pe tron, voievodul Neagoe Basarab „făcu judecată și dreptate între oameni, și cum ridică David chivotul Legii Domnului, așa și Neagoe Vodă rădică Biserica cea căzută și puse pe Macarie mitropolit a toată Țara Rumânească, Plaiului și Severinului” (Gavriil Protul). Știa că planurile sale de restaurare cultural-artistică a țării puteau fi înfăptuite doar la adăpostul dătător de har al unei Biserici puse într-o bună și sfințită rânduială. De aceea, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic, îl așază în scaunul de mitropolit al Țării Românești pe Macarie, ieromonahul tipograf originar din Muntenegru, prin a cărui purtare de grijă va vedea lumina tiparului Tetraevanghelul slavon (25 iunie 1512), prima carte tipărită în timpul domniei lui Neagoe Vodă și una din primele cărți liturgice de limbă slavonă ale culturii românești.

Având un mitropolit de încredere, Neagoe Basarab pornește îndată lucrările pentru realizarea celor două obiective principale ale domniei sale: construirea unei biserici-necropolă și mutarea sediului Mitropoliei Țării Românești de la Argeș la Târgoviște, potrivit dorinței Patriarhului Nifon al II-lea al Constantinopolului, fapt care implica zidirea unei noi catedrale mitropolitane.

Om pragmatic, însuflețit de un infinit dor de frumusețe cerească, Neagoe Basarab pune piatra de temelie a neprețuitului odor al culturii românești de la Curtea de Argeș încă din primul său an de domnie. Construită pe locul fostei catedrale mitropolitane, „dărmată și neîntărită”, noua biserică trebuia să devină necropola familiei domnești. În anul 1517, după doar cinci ani de muncă istovitoare, altarul închinat Preasfintei Născătoare era gata de sfințire. Astfel, târnosirea „noii Sfinte Sofii de la Argeș” (Maria Ana Musicescu) a avut loc în data de 15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în prezența unor reprezentanți de seamă ai lumii ortodoxe din acea vreme, precum Patriarhul Ecumenic Theolipt I și monahul Gavriil, protosul mănăstirilor athonite.

Alături de aceștia au mai participat la ceremonia de sfințire alți patru mitropoliți din Balcani, mitropolitul Macarie al Țării Românești, egumenii din toată țara, precum și tot clerul dimpreună cu poporul dreptcredincios. Iată că la scurt timp după ce Michelangelo termină de pictat superba cupolă a Capelei Sixtine, Neagoe Vodă, protectorul artelor și al virtuții, pune Ortodoxia și cultura românească pe harta întregii lumii, integrându-le deplin și original în ceea ce se numește „spiritul veacului”. Dovadă ne sunt cuvintele frumoase și pline de uimire ale lui Gavriil Protul, care recunoaște, în fața magnificenței „minunii” arhitecturale românești de la Argeș, că noua ctitorie a domnului muntean „nu era așa mare și sobornică precum Sionul, pe care-l făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care o făcu Iustinian Împăratul, iar (dar – n.n.) ca frumusețe este mai presus decât acelea”.

Capodopera lui Neagoe Vodă își merita întru totul aprecierile laudative ale invitaților de peste hotare. Era construită în plan triconc, având pereții împodobiți cu marmură, piatră și mozaic. Pronaosul era supralărgit, adaptat unui program funerar aulic și având 12 coloane pentru a susține o turlă. Întregul exterior era de o rară bogăție ornamentală, fiind împodobit cu o bogată decorație în piatră sculptată, cu motive geometrice și florale, de origine arabă, georgiană și persană². În toată această armonie arhitectonică de o zveltețe greu de egalat se evidențiau în chip minunat cele două turle de deasupra pronaosului, veșnic răsucite în adâncul cerului, indicând tainic scopul omului și al Bisericii pe pământ, dar și transcendența întregului cosmos. Sfântul Maxim Mărturisitorul învăța, cu aproape o mie de ani în urmă, că Biserica este o realitate dinamică, motiv pentru care cele două turle împletite puteau fi considerate ca fiind expresia arhitecturală a teologiei martirului bizantin. Drumul creației chemate la transfigurare, la devenirea deplină, trebuie privit ca o mișcare ascensională a fiecărei ființe, dar mai ales a omului, mișcare care se împletește într-o spirală panumană și divino-umană a comuniunii și a harului, orientată eshatologic. Practic, stilul ornamental al celor două turle îmbia la o veșnică Liturghie ca mișcare transcendentă actualizată a Bisericii spre Dumnezeu, ca un veșnic dialog între cele pământești și cele cerești și ca participare și înălțare la viața cerească, lăcașul de cult devenind o veritabilă axis mundi.

Revenind în planul istoriei, suntem datori să amintim că la o zi după sfințirea altarului celui mai reprezentativ monument al artei medievale românești, a avut loc și prima canonizare săvârșită pe pământ românesc. Pe 16 august 1517, în cadrul sinodului mitropolitan desfășurat la Curtea de Argeș, s-a hotărât trecerea în rândul sfinților a celui ce a fost unul dintre marii părinți duhovnicești ai Țării Românești, Patriarhul Ecumenic Nifon al II-lea, trecut nu de mult timp la cele veșnice. Și mai mult, o zi mai târziu sinodalii, împreună cu domnul muntean decid mutarea sediului Mitropoliei de la Argeș laTârgoviște, împlinind astfel dorința Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Pentru ca această decizie să devină aplicabilă și roditoare era nevoie de construirea unei noi catedrale mitropolitane în cetatea Târgoviștei, cetate care va deveni peste puțin timp un centru incandescent al culturii românești. Astfel, lucrările la noua ctitorie a lui Neagoe Vodă pornesc în anul 1518 și se încheie doi ani mai târziu, în mai 1520, când mitropolitul Macarie al Țării Românești săvârșește slujba târnosirii noii biserici închinate Înălțării Domnului. Era o construcție sobră și solemnă, construită după model constantinopolitan, în formă de cruce greacă înscrisă, impunătoare și frumoasă, având opt turle rotunde ce desăvârșeau subtilul dialog arhitectural. Din păcate, după moartea Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, Mitropolia intră într-o avansată stare de degradare. Catedrala care îl impresiona odinioară pe diaconul Paul de Alep, pornește vertiginos pe drumul către demolare în anul 1821, când oștile conduse de Alexandru Ipsilanti folosesc plumbul acoperișului bisericii pentru a fabrica gloanțe. Rămasă la mila ploilor și a intemperiilor, ctitoria va fi demolată în anul 1899, iar în locul său va fi construit un alt locaș de cult care nu mai reproduce întru totul catedrala de odinioară a Mitropoliei de la Târgoviște.

Pe lângă aceste realizări monumentale ale artei, culturii și spiritualității românești din toate timpurile, Neagoe Basarab a mai ctitorit Biserica Sfântul Gheorghe din Târgoviște și biserica schitului Ostrov din Călimănești. Și mai mult, Sfântul Voievod a refăcut biserica Mănăstirii Tismana, a rezidit din temelii biserica Mănăstirii Snagov și a restaurat Mănăstirile Cozia și Comana. Neagoe Basarab nu a uitat, însă, să trimită ajutoare și în Sfântul Munte. Una dintre mănăstirile care s-au învrednicit de darurile domnului român a fost Mănăstirea Cutlumuș, ctitoria strămoșului său Vladislav I. Aici voievodul muntean a ridicat o nouă biserică, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. De asemenea, milostenia Sfântului Voievod Neagoe Basarab s-a revărsat și asupra altor mănăstiri din Muntele Athos, precum Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Iviron, Pantocrator, Vatoped, Xiropotam, Xenofon și Sfântul Pavel, fapt pentru care conștiința colectivă, prin vocea lui Gavriil Protul, l-a reținut ca fiind „ctitor mare a toată Sfetagora”.

Dar Neagoe Basarab nu a fost doar un mare ctitor de lăcașuri sfinte. El a fost și unul dintre primii ctitori ai literaturii române, oferind prin lucrarea sa, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către Fiul său Teodosie”, „întâia mare carte a culturii românești” (Constantin Noica). Redactată în limba slavonă, această monumentală operă de educație moral-politică, de pedagogie creștină și de artă militară a lui Neagoe Vodă este cea mai de seamă lucrare originală din toată literatura veche românească, fapt pentru care autorul ei este considerat a fi un adevărat „Marc Aureliu al Țării Românești” (B.P. Hașdeu).

Veritabilă sinteză a cugetării și simțirii românești, lucrarea domnului muntean a fost tradusă, la scurt timp după redactare, în limba greacă bizantină de către călugărul Manuil din Corint, fapt care atestă cu fermitate valoarea de netăgăduit a celei dintâi opere românești. Ea fost tradusă și în limba română, pentru întâia oară în jurul anului 1635, de către un autor pe care, din păcate, nici astăzi nu îl cunoaștem.

La nivel ideatic, această monumentală „catedrală” a literaturii românești din perioada medievală, se configurează ca un bogat și rafinat dialog între morală și politică, ambele privite, evident, în cheie profund creștină. Învățăturile lui Neagoe revelează armonia dintre viața practică și viață spirituală pe care trebuie să o caute orice conducător politic. Simbioza dintre viața activă și cea contemplativă creează un edificiu social sănătos și călăuzește omul pe drumul către transfigurare prin har și îndumnezeire. Domnul muntean afirmă fără echivoc faptul că omul poartă chipul lui Dumnezeu și, de aceea, timpul pe care îl petrece în împărăția lumească trebuie să fie o căutare a Împărăției cerurilor, a veșniciei, pentru ca, mai apoi, toate să i se adauge (Matei 6, 33).

Neagoe este profund conștient de faptul că viața de pe pământ nu înseamnă totul, ci ea este mijlocul prin care omul se poate învrednici, mai târziu, de participarea la viața cerească. Nu întâmplător, el ne îndeamnă să trăim cu gândul „la ieșirea sufletului” și la pocăință.

În scriere abundă o teologie de toată frumusețea, de o curăție și amploare doctrinară nemaiîntâlnite în cultura română. „Domn cu apucături împărătești” (N. Iorga), asemenea basileilor bizantini de odinioară, Neagoe Basarab își structurează opera în două părți, asemenea Sfintei Scripturi. În partea întâi, el expune concepția despre monarhia de drept divin, precum și obligațiile monarhului față de Dumnezeu și față de supușii săi. Asemenea Vechiului Testament, prima parte a învățăturilor voievodului muntean debutează cu afirmația că „Dumnezeu este ziditorul nostru cel înțelept”. Partea a doua a operei tratează diverse teme de teologie, după care autorul își expune gândirea social-politică, diplomatică și militară. Ea se încheie cu „Rugăciunea la ieșirea sufletului”, deci cu sfârșitul vieții pământești și începutul vieții cerești, așa cum și Noul Testament se încheie cu Apocalipsa. Prin aceasta, domnul indică tainic sensul vieții omului, conferind totodată o structură sferică operei sale, fapt care îl încadrează în categoria marilor artiști și filosofi ai Evului Mediu. Și mai mult, scrierea este pigmentată cu numeroase idei și fragmente preluate din întreaga Sfântă Scriptură, din Scara Sfântului Ioan, din Omiliile Sfântului Ioan Hrisostom sau din Cuvintele Sfântului Efrem Sirul. Prin aceasta, marele ctitor al culturii noastre are meritul de a fi primul român care a folosit în opera sa scrierile Sfinților Părinți.

Pentru Neagoe, morala nu poate fi separată de politică. Prin aceasta el se situează la antipodul contemporanului său, Niccolò Machiavelli, pentru care ordinea morală era total neglijabilă, mai ales în politică. Trăind în plină epocă umanistă, în care era afirmată doctrina statului laic și în care se contura o adâncă și primejdioasă prăpastie între omul autonom, rațional, Adevărul revelat, Neagoe Basarab se remarcă prin viziunea sa teocentrică, viziune care integrează omul, în toată complexitatea ființei sale, într-un rodnic dialog cu Dumnezeu, în vederea îndumnezeirii. Domnul muntean a avut marele merit de a separa grâul curentului renascentist de neghina otrăvitoare a individualismului, a antropocentrismului radicalizat, a autarhiei și a ateismului prin indiferență care anesteziază spiritualitatea apuseană de atunci și până în zilele noastre. Asemenea umaniștilor vremii, și Neagoe Basarab a făcut din om centrul cugetării sale religioase, morale și politice, dar l-a așezat într-un raport privilegiat cu Dumnezeu, ca purtător al chipului Său. Și mai mult, el a știut să evidențieze faptul că, doar printr-o relație vie cu Dumnezeu Creatorul, omul se poate împlini ontologic, „devenind părtaș al dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4).

Cel mai probabil, Sfântul Voievod Neagoe Basarab nu a apucat să își vadă lucrarea tipărită, căci, bolnav fiind, a trecut la cele veșnice în data de 15 septembrie 1521. Intelectual rafinat și maestru al echilibrului, domnul muntean a lăsat culturii și spiritualității române două mari catedrale. Una arhitecturală, Mănăstirea Curtea de Argeș, necropola domnească, prin care sensibilitatea cultă, specifică poporului român, a strălucit tuturor marginilor pământului, și una literară, Învățăturile către fiul său Teodosie, prin care a devenit „cel mai mare poet român din perioada slavonă” (Alexandru Piru). Faptul că monumentala sa operă de pedagogie creștină rămâne mereu actuală atestă încă o dată valoarea de netăgăduit a Învățăturilor sale și îi obligă pe conducătorii poporului român la o cât mai bună cunoaștere și aplicare a acestora în tumultul vieții de azi.

Iată, așadar, că într-o perioadă de pace de doar nouă ani, poporul român, prin inteligența, dorul incandescent după frumusețe și rafinamentul artistic ale preamilostivului Neagoe, s-a putut ridica la înălțimea curentelor epocii și a putut oferi lumii întregii o veritabilă mostră de cultură și spiritualitate românească. Om de o rară înțelepciune, a știut să creioneze o sinteză românească originală între umanism și gândirea religioasă a vremii, respingând elementele primejdioase ale ideologiilor care se cristalizau în acele timpuri în Apusul Europei. A înțeles că, pentru sănătatea morală și puterea politică a poporului său, primează totdeauna demnitatea și unicitatea fiecărei persoane, ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu, motiv pentru care „nu numai creștinilor fu bun, ci și păgânilor, și fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc” (Gavriil Protul).

Astăzi, mormântul Sfântului Voievod Neagoe Basarab trebuie să devină altar al culturii și al sensibilității românești, așa cum și mormântul slăvitului Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), a devenit altar al curajului și al demnității naționale. Mai mult ca oricând, trebuie să fim conștienți că generației noastre îi revine obligația de sluji pe aceste două altare, cu credință și cu dragoste, „Liturghia” conștiinței naționale, într-o comuniune românească desăvârșită, care să valorifice forța spirituală și culturală a neamului nostru.

_______________________

¹ Istoricul Radu Șt. Vergatti ne informează de faptul că existau chiar și legende privitoare la construcția splendidei necropole domnești, consemnate de diaconul Paul de Alep. Potrivit acestora, atunci când Neagoe Basarab a trecut peste Dunăre marmura pentru noua biserică, el ar fi declarat otomanilor că o aduce pentru o moschee. Și mai mult, se spune că Doamna Despina, soția sa, și-ar fi vândut bijuteriile pentru ca divina ctitorie să fie dusă la bun sfârșit.

² Pereții interiori vor fi înveșmântați cu pictură, pentru întâia oară, abia în anul 1526, de către meșterul Dobromir, cu cheltuiala doamnei Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab și soția domnului Radu de la Afumați.

O prietenie pentru suflet, Ana Mihalache

Este ajunul Nașterii Domnului. Fulgi mari coboară din cer și se așază pe acoperișul de lemn al căbănuței. În casa bunicilor miroase a lemn ars și se aud colinde.

Cum nu mai sunt multe de pregătit, gândurile mă poartă spre biblioteca modestă care mi-a devenit foarte apropiată în vacanțele petrecute aici. Este  prietenul care mi-a dăruit cei mai mulți prieteni, printre care oameni sfinți pe care cred că bunicii  și-au dorit să îi descopăr.Trec cu mâna pe deasupra coperților și mă opresc în dreptul uneia albe, ale cărei file miros îmbietor și pe care este scris ,,Măria Sa, Neagoe Basarab”. Da, îmi amintesc cine era acest domnitor din lecțiile de istorie dar nu prea multe, așa că iau cu sfială cartea.

Spre surprinderea mea, nu e o relatare obișnuită, ci un jurnal, al soției sale, Doamna Despina a Țării Românești, prin care pătrund într-o lume ce a apus acum jumătate de mileniu.

Pășesc ca o umbră străină în sate și cetăți, trec prin păduri tainice până ajung la Curtea Domnească. Privesc zidurile înalte rememorând scenele învățate. Câțiva pași se aud în spatele meu.

– Intră, te așteptam! Am recunoscut imediat chipul Doamnei Despina care era pictat în multe biserici din orașul meu.

Avea o îmbrăcăminte frumoasă, cu broderie foarte simplă iar părul era acoperit de o eșarfă albă. Într-o mână ducea un coșuleț cu flori.

Am făcut o plecăciune și am urmat-o uimită.

Din curtea interioară, am urcat niște scări de piatră care duceau spre locuința de zi a familiei domnitorului.

– Mă bucur că ai venit să ne vizitezi! Astăzi am rămas cu toți șase fără niciun ajutor. Înăuntru copiii mă priveau curioși.O fetiță micuță cu chip vesel s-a apropiat și m-a luat de mână zâmbind.

Doamna Despina a lăsat coșulețul cu flori deoparte și mi-a făcut semn să mă așez…

S-a uitat în ochii mei și a început să-mi povestească…

Așa am aflat ce viață sfântă a avut Sfântul Neagoe Bsarab, domnitorul român care a trăit în mod isihast. Cu o voce blândă și liniștită mi-a spus cu câtă înțelepciune, bunătate și iubire îl înzestrase Bunul Dumnezeu pe acest om sfânt. Modestia pe care o avea nu cunoștea margini. Deși în timpul zilei purta haine strălucitoare, seara când se așeza la rugăciune, lua cea mai simplă îmbrăcăminte și așa stătea îngenunchiat ore în șir. Prețuia toți oamenii, mai ales pe cei smeriți, sinceri și loiali  îngrijindu-se să dobândească fiecare virtute sub îndrumarea Sfântului Nifon care îi era duhovnic. Țara Românească s-a bucurat de o perioadă înfloritoare sub domnia Sa, în care credința, dreptatea, osârdia și curajul au ferit acest tărâm de multe primejdii, printre care și cea otomană.

Domnitorul a ridicat multe lăcașuri de cult, printre care Mănăstirea de la Curtea de Argeș, o ctitorie a cărei frumusețe vorbește despre evlavia și dragostea față de Dumnezeu pe care o avea.

Totodată, fiind un tată iubitor și dorind nu doar bunăstarea trecătoare a acestei lumi pentru fiii săi dar mai ales călăuzirea acestora spre Împărăția Cerurilor, a fost pildă vie de trăire întru Hristos, printr-o viață plină de jertfire în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.

În volumul de învățături pe care l-a alcătuit către fiul său Theodosie, domnitorul a adunat cele mai folositoare povățuiri din care s-au folosit nu doar fiii săi, ci fiii unui întreg neam.

– Ce părinte iubitor… spuse Doamna Despina legănând copilul. Ruxandra, care mă ținuse în tot acest timp de mână mă roagă să-i împletesc o coroniță din florile culese de mama ei. O termin imediat și o așez pe împletitura din păr bălai.

Doamna Despina mă roagă să legăn copilul până va reveni. Mă așez pe scaunul alăturat. Adorm curând.

Simt cum cineva mă acoperă cu o pătură groasă.

– Ce doamnă bună. Îmi spun în gând dar simt sărutarea caldă a bunicii și deschid ochii: afară încă ninge cu fulgi mari și grăbiți.

Categoria poezie:

Ofrandă Sfântului Neagoe, Ana Stan

Din neamul Craioveștilor

Răsărit-a cocon preaînțelept: Sfântul Neagoe,

Fala argeșenilor,

Lauda cărturarilor,

Ctitor de locașuri sfinte,

Prieten al Sfinților Părinți.

De Dumnezeu mult iubitor,

De Sfântul Nifon ascultător,

De popor adorat,

De copii urmat,

De soție ajutat.

Cu dragoste de neam

Cârmuit-a Țara Românească

Cu multă-nțelepciune

Cu ne-ncetată rugăciune

Cu a inimii candelă aprinsă

Având către Domnul năzuință.

Învățându-ne pe toți:

În Dumnezeu să ne încredem,

Pe-a Lui Maică s-o cinstim,

Pe Sfinți să-i iubim,

Pe monahi să-i prețuim,

Pe bătrâni să-i respectăm,

Pentru cler să ne rugăm.

Domnitor prealuminat

La Curtea de Argeș ai ridicat

Mănăstire-naltă, cum n-a mai fost altă.

Spre slava lui Dumnezeu

Spre pomenirea maicii tale

Spre-nchinare la Sfânta Adormire

Spre a poporului ocrotire.

Rugăciunea Sfântului Neagoe Basarab către Maica Domnului, George Cristescu

(versificarea unei rugăciuni din “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”)

Stăpână și Maica lui Dumnezeu, Împărăteasă,

O, Tu, care din toate neamurile ești aleasă,

Degrabă tuturor oamenilor ajutătoare

Spre a omului cu Hristos-Dumnezeu împăcare;

Pentru Tine se dărui nouă hrana Raiului

Și ne deschise nouă Împărăția Ceriului;

De Tine se rușină cel rău, iadul fuse robit;

Din temnițele lui și din legături ne-am izbăvit.

Calea vieții cea de veci, Tu ești, Sfântă Preacurată,

Spre Împărăția Ceriului viața e purtată.

Ești singură via cea adevărată, măreață,

Ce ne-a făcut strugurul cel copt spre rodnica viață,

Din care-a curs tuturor băutura izbăvirii,

Care este mai dulce decât mierea și fagurii.

Drepții-s în Împărăție deodată pentru Tine;

Tu ești masa cea dreaptă, ce-ai purtat cereasca pâine

Din care au mâncat drepții și au luat bucurie;

Precum crinul au înflorit, fiind în Raiu, Marie,

De-acum prin Tine, Preasfântă Fecioară, înveșnicit,

Raiul ce oamenilor de Tatăl a fost pregătit.

Ție mă rog, Preacurată Fecioară și Stăpână,

Auzi ruga lui Neagoe ce-ncet tot o îngână

Și te milostivește spre mine și mă primește,

Doamna și Stăpâna mea, cererea mea o-mplinește,

Ca să fiu în turma Sa și eu adaos și primit

A Dumnezeului Nostru, Iisus Hristos, Mult Iubit,

Să-mi dai așa, necăutând la păcatele mele,

Să nădăjduiesc căutând spre îndulcirile tale;

Că Tu ești oglinda cea cinstită, Sfântă Crăiasă

Și toți cei ce iubesc pe Dumnezeu, Împărăteasă,

Căutându-te ca într-o îngerească grădină,

Te văd a toată lumea-nțelegătoare Lumină.

De aceea și eu, ticălosul și ocainicul*,

Alergai la Tine și strigai, și ridicai glasul:

“Doamnă, Împărăteasă și Stăpână, îți cânt cu dor,

Sfânt numele-ți fie proslăvit în vecii vecilor!”