ASCOR București a organizat în această vară trei tabere de spiritualitate ortodoxă, rugăciune și muncă pentru fete la mănăstiri din diferite zone ale țării. Tinerele ascoriste au avut ocazia să participe la slujbele săvârșite zilnic, să ajute maicile la diverse ascultări și să se bucure de pacea și căldura unor locuri binecuvântate de Dumnezeu.
Prima dintre tabere s-a desfășurat la mănăstirea Cudalbi din județul Galați în perioada 10-20 august. Iată care sunt impresiile unei participante :
„Binecuvântări ale Maicii Domnului în tabăra de la mănăstirea Cudalbi, judeţul Galaţi
Am aflat apoi de la maici că istoria locului nu este foarte veche, mănăstirea fiind înfiinţată în perioada interbelică de fata unor moşieri din împrejurimi, în urma unui vis pe care l-au avut părinţii ei, cu locul unde trebuia ridicat sfântul locaş (moşia donată de ctitoră se numea Gologanu, de unde şi numele iniţial al mănăstirii). În 1959, mănăstirea va fi desfiinţată de către comunişti, maicile fiind alungate iar clădirile din jurul bisericii adăpostind muncitorii care lucrau la o Întreprindere Agricolă de Stat ( IAS) înfiinţată în locul mănăstirii. După 1990, câteva maici (acum mai sunt în viaţă trei dintre acestea), îndemnate de dorul după Hristos, s-au reîntors pentru a relua viaţa monahală aici.
Biserica actuală, din cărămidă, ridicată alături de locul unde a fost biserica veche, este construită în stil ştefanian, cu un brâu de icoane în mozaic, adăpostind o raclă cu moaştele mai multor sfinţi, cum ar fi: Sfântul Gherasim de la Iordan, Sfântul Pantelimon, Sfânta Chiriachi, Sfinţii Prunci ucişi de Irod, Sfântul Necunoscut de la Neamţ. De asemenea, se află aici şi o icoană deosebită reprezentând pe Maica Domnului ţinând pe Fiul ei în braţe,în timp ce cu mâna dreaptă Îi întinde o cruce, pe care Pruncul se apleacă, smerit, să o ia.Icoana, destul de micuţă, pare şi ea smerită, aşezată în partea dreaptă, aşteptând oamenii la închinare. Maica Domnului a dorit ca icoana să revină aici, deoarece ea fusese luată acasă de un muncitor atunci când mănăstirea a fost desfiinţată. După mai mult timp, când s-a reluat viaţa monahală, i s-a spus în vis celui ce deţinea icoana să o aducă acasă. Visul s-a repetat de mai multe ori, astfel încât omul a adus icoana la mănăstirea căreia îi aparţinuse(de altfel, mănăstirea este închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, având hramul Naşterea Maicii Domnului)
Alături de aceste nestemate ale mănăstirii, am întâlnit aici persoane deosebite, care ne-au primit cu multă căldură şi bucurie în Hristos.
Poate sunt tineri care se gândesc: „ Ei, ce poţi face o săptămână izolat la o mănăstire,departe de cunoscuţi? Nu te plictiseşti, cu acelaşi program de slujbe, nu oboseşti muncind?” Dar când simţi că eşti întâmpinat în fiecare zi cu drag, ce-i aceea plictiseală? Când simţi că ţi se slujeşte, după cuvintele Mântuitorului: „care va vrea să fie mare între voi să fie slujitor al vostru, şi cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 43-45), cum să nu rămâi impresionat de pildele vii de jertfire pe care le întâlneşti?
Când simţi o oboseală fizică odihnitoare pentru suflet, uiţi de orice lenevire.Ascultările au fost diverse şi fiecare a avut frumuseţea ei: curăţenie în biserică, la pangar, la bucătărie, tocatul legumelor pentru iarnă alături de maicile de la grădină, înrămat de icoane sau cititul la strană. Când ajuţi la lucru câte o măicuţă, obosită şi ea, dar care te simte pe tine ostenită şi te mângâie, spunându-ţi din tot sufletul: „Lasă, că îţi răsplăteşte Maica Domnului!”, simţi, într-adevăr, binecuvântarea Maicii Domnului, după cuvântul spus şi simţi că mai mult ai fost ajutat decât ai ajutat. La mănăstire învăţăm mai adânc decât oriunde că tot ce facem, să facem pentru Dumnezeu. Că niciun lucru nu are rost dacă îl facem pentru el însuşi sau pentru noi înşine, ci el trebuie făcut cu gândul la Dumnezeu (adică în rugăciune), ca pentru Dumnezeu, spre slava Lui
Maicile ne-au pregătit şi daruri, de la fructe colorate şi gustoase (struguri, prune, pepene, mere, căpşuni, zmeură) la călătorii ziditoare, cum ar fi cea de la mănăstirea Adam, la slujba de priveghere înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului. Aici am avut parte de o slujbă arhierească, ÎnaltPresfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, slujind alături de un sobor de preoţi şi diaconi, înconjuraţi de foarte mulţi credincioşi: astfel, vocile tuturor s-au unit pentru a cânta Prohodul Maicii Domnului. La sfârşit, Înalt Preasfinţia Sa a ţinut un cuvânt de învăţătură impresionant, vorbind despre familie, despre tineri, despre faptul că în orice mamă există o parte din Maica Domnului, partea ei grijulie şi sensibilă.
Apoi, credincioşii au format un brâu în jurul bisericii, aplecându-şi capetele, pentru ca icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la mănăstirea Adam să fie purtată pe deasupra lor, rugându-o, aşa cum ne-a îndemnat Înaltul Casian: Ca Sfântul ei Acoperământ să rămână de-a pururi deasupra noastră. Am trăit atunci o stare mai presus de cuvinte.
Pentru toate binecuvântările pe care ni le-a dat în această tabără şi pe care ni le dă în fiecare zi a vieţii noastre, se cuvine cu adevărat să îi mulţumim Măicuţei Domnului, bucuria tuturor celor necăjiţi, ajutătoarea celor străini, hrănitoarea celor flămânzi, solitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, mama noastră cea cerească.” (Diana, Facultatea de Litere-master).
Cea de-a doua tabără organizată de ASCOR București a fos în județul Mehedinți, la mănăstirea Sfânta Ana din orașul Orșova, în perioada 23 august-1 septembrie. Iată gândurile transmise de o parte dintre fetele care au mers în tabăra aceasta:
„Mă bucur nespus de mult că am fost alături de voi în această tabără și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am putut petrece o săptămână minunată la Mănăstirea Sfânta Ana-această experiență este una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit. Să vă ajute Dumnezeu! O zi binecuvantată!” (Mădălina, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială)
„Prima dată într-o tabără la mănăstire….ce experienţă! Mănăstirea Sfânta Ana din Orşova şi-a rezervat pe drept un loc în inima mea. Un colţ de pace şi lumină…Am plecat de acasă cu sufletul împovărat de griji, de supărări şi dezamăgiri, de o anume tristeţe… dar şi de o nădejde uimitoare, orbească, aproape nebună, că acolo voi găsi liniştea sufletului după care tânjeam atât… Pentru mine, totul a fost aproape ca un drum iniţiatic. Inclusiv călătoria cu trenul dinspre Bucureşti, care a durat aproape 5 ore, a fost o adevărată experienţă. Cu fiecare kilometru parcurs dispăreau şi gândurile împovărate de tristeţi. Deja când am sosit la Mănăstire, ştiam că nu mai sunt chiar ca înainte. Nădăjduiam să mă regăsesc iar. Aveam atâta încredere cîă totul va fi bine…şi a fost.
Am coborât în gara din Orşova. Era o zi senină, deşi dimineaţa, când am plecat de acasă, plouase torenţial… Era prima dată când făceam cunoştinţă cu oraşul acela. Am luat un taxi şi am pornit spre mănăstire. Admirând peisajul prin geamurile maşinii, ajung să zăresc la un moment dat şi lăcaşul… Semeaţă, pe cel mai înalt deal, Mănăstirea Sfânta Ana parcă mă aştepta. Parcă nu mai aveam răbdare. Acolo, m-au întâmpinat fetele, prietenele mele de la ASCOR. Ce bucurie pe chipurile noastre! Eram ultima sosită, şi, la început, m-am simţit ca o oiţă rătăcită care tocmai şi-a regăsit locul şi suratele. Am făcut cunoştinţă cu Maica Stareţă, apoi şi cu alte maici… Eram înconjurată de atâţia oameni binevoitori… Ce bucurie nouă încerca sufletul meu! Am fost condusă la chilia în care urma să fiu cazată. Ce curăţenie şi ce frumuseţe nespusă era în simplitatea acelei camere! Îmi era şi frică să nu murdăresc ceva, gândindu-mă cât de mult au muncit maicile să fie aşa de curat. Apoi, la scurt timp, am fost la prima slujbă… Era 5 jumătate seara şi în biserică pătrundea prin uşile larg deschise lumina soarelui care se revărsa până aproape de Altar. O slujbă simplă, fără cântări pretenţioase, dar încărcată de trăire…
Şi da, era ceva cu totul deosebit în tot acel loc… Natura parcă se simţea bine acolo…şi eu în sânul ei… Un colţişor uitat de rele, ferit de primejdiile acestei lumi… Un loc în care cerul şi Raiul păreau mai aproape. Şi într-un asemenea loc nu puteam găsi decât oameni pe măsură. Maicile atât de primitoare şi de binevoitoare ne-au răsfăţat cu tot ce aveau mai bun şi parcă nu ştiau ce să ne mai ofere… M-am simţit ca un copil care e copleşit de daruri pentru că a fost cuminte. Timpul a zburat repede şi ma regăseam iar în tren, după o săptămână de bucurie neumbrită. Amintirile s-au depus ca nişte sedimente în suflet şi vor rămâne acolo încă foarte mult timp.” (Alexandra, Facultatea de Științe Aplicate, Universitatea Politehnica)
