Tabăra Națională de la Mănăstirea Oașa
Motivații de participare în tabăra de la M. Oașa, scrise înainte de începerea ei (redăm aici două exemple pentru a arăta că o motivație bine scrisă poate influența într-un mod favorabil selecția ta ca participant într-o tabără)
“Mi-ar plăcea să am ocazia de a participa, din nou, la o asemenea tabără studențească. Am participat pentru prima oară la o astfel de tabără în această primăvară în perioada 1-10 mai în Găbud. Sentimentele pe care le-am întâlnit acolo nu cred că le mai pot reîntâlni în alte locuri. A fost cu adevărat un ospăț pentru sufletul meu secătuit de obiceiurile de zi cu zi . A fost deosebit! Motivația mea de a reparticipa la o astfel de tabără se regăsește în tot ceea ce am simțit în prima tabără. L-am întâlnit pe Dumnezeu în fiecare particulă de aer de acolo, L-am întâlnit în oameni, în natură, dar cel mai important este că L-am reîntâlnit în sufletul meu. Credeam că doar un copil il mai poate simți pe Dumnezeu atât de aproape de el pentru că are sufletul curat. Această experiență mi-a demonstrat contrariul. Bunul Dumnezeu este același pentru toți. La maturitate, omul slab își schimbă foarte ușor valorile și uita de sentimentele pure cu care Dumnezeu l-a înzestrat încercând să caute fericirea în lume. Trăim în acest întuneric cu iluzia că fericirea este în mâinile noastre doar pentru că avem tot ceea ce ne dorim material. Toate acestea până în ziua când Dumnezeu vrea să ne arate adevărata fericire. Atunci El lucrează prin oameni, oameni simpli care și ei la rândul lor au descoperit că adevărata fericire nu se găsește în lume, în obiceiurile de zi cu zi, ci în liniște, în rugăciune, în sinceritatea cu tine însuți, în iubirea față de oameni. Conștienți fiind de acestea și cu o iubire enormă față de Dumnezeul care trăiește în fiecare din noi, ei au hotărît să adune toți oamenii care îl caută pe Dumnezeu în diferite colțuri de rai, pline de har Dumnezeiesc pentru a le lumina sufletul îngrămădit și întunecat de păcate. Atunci oamenii redevin copii și Îl simt din nou pe Dumnezeu cum le mângaie sufletul, cum sufletul cu mintea trăiesc în pace. Atunci realizezi că Dumnezeu a fost mereu lânga tine și te-a protejat. Plecarea din colțul de rai este ușor nesigură, pentru că nu vrei ca sufletul tău să cadă iar în întuneric, dar pleci cu promisiunea pe care ți-o faci, că atunci când vei avea ocazia te vei întoarce să îți hrănești din nou sufletul cu liniștea, rugăciunea, iubirea din acel loc. Când vei ajunge acasă, la viața ta anterioară, vei încerca să introduci în viața ta învățăturile de acolo. Încerci și chiar reușești să fii mai aproape de Dumnezeu prin rugăciune, post și biserică. Doamne ajută!” – Diana Zahariea
“Îmi doresc să ajung la Oașa pentru că atunci când stau de vorbă și când observ oameni purtători de Dumnezeu, cum sunt cei din obștea mănăstirii, sunt încredințată, de către o voce tainică și duioasă, că această lume din jurul meu, care pare că o ia razna, încă mai are o șansă. Privesc în ochii părinților de acolo, vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, și în clipa următoare îmi plec chipul în pământ, de rușine. Îmi e rușine de necredința și de netrebnicia mea, de faptul că am atâtea îndoieli, atâtea căderi… Pentru mine, timpul pe care îl trăiesc la Oașa are mareția și noblețea momentului în care noaptea se îngână cu ziua, întunericul pălește în fața luminii și o nouă zi începe să freamete de viață. La Oașa mă « încep » din nou.. Bunul Dumnezeu îmi înnoiește sufletul cu fiecare zi petrecută acolo.” – Andreea Petcu
Impresii din tabără:
„La Oaşa
Aici, la noi, Pridvorul Raiului e Mănăstirea şi Îngerul din Poartă – rânduneaua
Arhanghelul îţi prinde inima în palme, să nu se ia vremelnic de la tine, să nu o piardă cucuveaua
Pe muntele scăldat de soare’n vară aduce blânda adiere lăstunul – Serafim
Şi duhul tău, neliniştit de osteneala lumii, adastă laolaltă cu imnurile mierlei – Heruvim
Puteri – de presuri multe ce vin dinspre poiană şi dincolo’n câmpii
Şi sturzi avântă lacul ca pe Ghenizaret, cu scânteieri de miere şi zbor din Stăpânii
Părinţii sunt porumbii, obşti – Începătorii cu stelele de pus pe frunţile de miri
De cinteze – Domnii e plină strana ce îndulceşte mintea cu sunnetul-ison de trandafiri
Cu piţigoii prinşi de umeri urcaţi pe Scaune cântăm şi căutăm, cerem prin Foc – desăvârşiri. „
(Marius Mihai, Învăţători şi fraţi, 25 Iulie 2015, Fericiri din chinovie)
“În tabăra de la mănăstirea Oașa cel mai mult mi-a plăcut de Părintele Marcel care ne-a ținut conferințele. Mi-a plăcut stilul în care ne-a explicat, clar și coerent, vesel și rapid, transmițându-ne mult optimism și har dumnezeiesc. Mi-au plăcut și slujbele de dimineață și de seara, mi-a plăcut biserica și m-am simțit foarte bine printre tinerii studenți. M-am bucurat că am fost așa de mulți studenți și că am avut ocazia să cunosc tineri apropiați de vârsta mea. Mănăstirea Oașa este una dintre cele mai frumoase mănăstiri unde vin foarte mulți tineri în tabără.” – Alexandra Rădulescu
“Sute de zile pe an umblu pe străzile unui București trist și resemnat, plin de clădiri mâzgâlite cu cretă; atunci când plouă se scurg culorile într-un șuvoi de cuvinte nerostite și se amestecă printre sticlele de plastic aruncate pe pavelele de piatră. Alerg către un nu știu unde, caut un nu știu ce, aș vrea lângă mine pe un nu știu cine… Râsete.. Câteva cursuri interesante în amfiteatrele Universității. Câteva vorbe pe hol. Un apus de soare în stația de tramvai. Și alte câteva. Cam așa plecasem eu la Oașa.. zilele petrecute acolo sunt un mare dar pentru mine, de care n-o să fiu niciodată vrednică. Oașa pur și simplu ESTE. Eu una nu stiu să fiu de multe ori. Nu e de mirare că după prima Priveghere, mi-am spus în gând «Locul ăsta nu e de mine.. slujbele sunt atât de lungi.. N-am să rezist.» Însă totul, din clipa în care am pus piciorul pe pământ, până când am plecat, mi-a fost de mare folos. Fiecare pas făcut acolo e o binecuvântare și fiecare fir de pai poartă rostul său.. Nu numai că am rezistat, Bunul Dumnezeu dăruindu-mi putere să merg și la slujbe și la ascultări, însă toate au fost o bucurie. Oașa e o candelă care arde neîncetat, luminând cu Harul Domnului sufletele noastre.” – Andreea Petcu
“A fost o săptămână plină de ocazii de a te îmbogăți sufletește, ori prin slujbe, ori prin lucru, ori prin conferințe, ori prin întâlnirea cu ceilalți din tabără… prin așa multe încât limita era puterea de a primi. Intrând în rânduiala de acolo, m-am liniștit, mi s-a limpezit gândirea și am prins putere. Diferența dintre starea mea de la „intrare” și cea de la „ieșire” e considerabilă. Experiența asta rămâne un reper important pentru mine.” – Sorin Stanciu
“Mănăstirea Oașa este un loc minunat. Un loc unde îţi poţi regăsi identitatea sau unde îţi poţi crea o nouă identitate cu valori şi principii noi. Mănăstirea Oașa este locul perfect pentru a-L întâlni pe Dumnezeu în oameni şi în natură. Acolo cerul şi pământul se unesc pentru a mângâia sufletele oamenilor. Oamenii care ajung acolo sunt oameni frumoși cu suflete deschise pentru a-L primi pe Dumnezeu. La început privirile lor sunt ușor obosite de rutina urbană. Încă din primele ore, rugăciunea curăţă drumul care uneşte mintea cu inima iar privirile devin calde şi luminate. Rugăciunea, zâmbetele sunt mijlocele de comunicare cu cei din jurul tău, chiar şi cu cei dragi de acasă. Cu cât timpul petrecut la Oașa trece, realizezi cât de diferită este viaţa ta de acasă în comparaţie cu cea de la Oașa. Îţi conştientizezi mai puternic neputinţele, slăbiciunile de acasă şi încerci să te încarci cu multă încredere şi energie pentru a le depăşi. Ai vrea măcar ca oamenii de acolo să îi iei cu tine acasă, dar la final rămâi cu amintirile şi cu speranţa că vei retrăi acele momente frumoase din nou, în acelaşi loc şi cel puţin cu aceeaşi oameni. Ajungând acasă realizezi că te-ai întors cu un bagaj de prieteni pe care îi vei purta în suflet mult timp de acum înainte. În spatele bagajului de prieteni vei gasi un bagaj de răbdare pe care o vei drămui chibzuit până la următoarea tabară. Un bagaj de iubire pe care o vei împărţi celor de acasă. Toate împreună sunt comoara agonisită în doar 10 zile petrecute la Oașa…. Doamne ajută ! ” – Diana Zahariea
“A trecut aproape o săptămână de când am părăsit micul colț de rai de la Mănăstirea Oașa. M-am întors acasă cu un ghiocel înflorit în inima mea, m-am întors însă în tumultuosul București – oraș care te izbește cu zidul falsității și al lumescului și care îți adoarme încet -încet simțirile (dacă nu veghezi în a păstra rugăciunea inimii). Eram treaz și prezent la M. Oașa. Îmi doresc să rămân cât mai mult timp marcat de sfaturile, povețele și trăirile pe care le-am dobândit în scurta, dar frumoasa tabără de pe malul Lacului Oașa. Am să încerc să fac un rezumat al momentelor pe care le-am păstrat în amintiri:
Prima zi:
După o zi petrecută pe drum, am ajuns cu microbuzul într-o zonă muntoasă despre care la acea vreme nu știam mai nimic. Drum asfaltat nu exista, semnal în rețeaua mobilă nu aveam, cerul era destul de înnorat, părea a fi un loc retras și departe de lume, doar tinerii din jurul meu aveau fețele luminoase și radiau de fericire. În mod întâmplător am întâlnit câțiva prieteni pe care nu îi mai văzusem de ceva vreme, dar mai mult, am simțit încă de la început că mă aflu în mijlocul a mult mai mulți prieteni… pe oricine întâlneam simțeam o căldură aparte în voce și în răspuns (izvorâtă din multă dragoste). Apoi am cunoscut locul unde urma să mă odihnesc pentru următoarele 10 nopți: în podul unei case mari. ”Călit” de tabăra ASCOR de la Valea Plopului, unde am dormit în condiții similare, m-am conformat situației. Recunosc că pentru o vreme mi-am făcut griji că, din cauza numărului mare de persoane din încăpere și a zgomotului produs de trosnetul scândurilor din lemn s-ar putea să nu mă pot odihni. Acum când privesc înapoi spun că mi-am făcut griji degeaba. A avut grijă părintele Moise de respectarea orelor de somn și de liniștea din pod, iar noi, după zilele pline (slujbe-ascultări-conferințe…) eram atât de obosiți încât și dacă doream să rămânem treji rezistam cu greutate. Trebuie să recunosc că într-una din dimineți mi-a fost atât de somn încât am ațipit și era să cad în Biserică. Am fost atât de rușinat de neputința mea încât pe loc, după aceea m-am trezit și m-am forțat să fiu atent la cântări…
Pe munte:
A doua zi a apărut în program o drumeție montană. Am plecat la puțină vreme după masa de prânz, într-un număr foarte mare pe Muntele ”Fetița”. Am iubit și voi iubi mereu muntele mai ales pentru că el ne amintește de cât de mic și neînsemnat este omul, asemenea unei furnici, în comparație cu Tatăl ceresc și cu creația Lui. Peisajul a fost unul spectaculos: Mânăstirea iradia lumină pe marginea Lacului Oașa în care se oglindea albastrul cerului presărat cu nori pufoși ce prevesteau a ploaie. Da… după cuvântul de învățătură al starețului a început o ploaie scurtă de vară… ”Sfântul Ilie” tuna acum din ceruri, iar noi coboram în pași alerți potecile de munte…
Conferințe:
Unul din principalele motive pentru care am ales să vin în această tabără, pe lângă sporirea rugăciunii, a fost reprezentat de tema conferințelor: „Evoluționismul”. Fiecare conferință a avut rolul ei și toate au pus câte o cărămidă la cunoașterea Creației lui Dumnezeu și a ideologiei evoluționiste. Nu pot să nu expun aici felul în care am fost captivat de conferințele Pr. Marcel. Îmi amintesc cu drag de expunerea tipurilor de cunoaștere, de zilele Facerii, de sfaturile și povețele atât de utile nouă tinerilor. Recunosc că am rămas marcat de „Crucea rațiunii” prin care am văzut încă o dată limitarea medicinei ca știință. Această cruce este formată de dreapta orizontală dată de cunoașterea rațională a lumii = Știința lumii și o dreaptă verticală care tinde spre îndumnezeirea omului și care poate percepe supra-raționalul și care este TEOLOGIA. Teologia nu este o știință, ci este cu mult mai mult decât atât…
Ascultări:
Deși mi-am dorit să fac ascultare la pangar, nu am prins loc și am mers la grădină. Nu știu cum au fost celelalte ascultări, dar la gradină m-am simțit ca într-un colț de rai unde e pace și multă liniște. Părintele Simeon ne-a primit din prima zi cu un zâmbet cald (ca al unui bunic) și cu un sirop minunat de mentă. Programul nu a fost unul istovitor, dar după câteva zile am resimțit cu toții o febră musculară a coapselor și gambelor dată de multele aplecări pentru plivit. Ce bucurie! Sufletul se simțea acum mai liber ca niciodată, iar trupul ne era ostenit. Sufletul rezona acum și mai frumos cu rugăciunea inimii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi” pe care o spuneam pe rând cu toții… Părintele Simion a fost foarte darnic cu noi: unii dintre noi au primit bomboane, mici drumeții montane, istorioare, sfaturi… și cu toții am mâncat foarte multe căpșuni… (grădina era plină de căpșuni, iar pădurea de lângă mănăstire plină de fragi)…
Masa:
Nu pot să spun decât că mâncarea de la mănăstire a fost cu adevărat gustoasă și hrănitoare… poate prea gustoasă (magiunul de prune e doar un exemplu)… Faptul că mesele au avut un program fix a fost sănătos și din punct de vedere medical. Citirile din timpul mesei au raspuns și ele nevoii de cunoaștere.
Slujbele religioase:
Ce poate fi mai frumos decât să vezi duminica și de sărbători, tineri frumoși, îmbrăcați în frumosul port popular, participând activ la Sfânta Liturghie. Cât de frumoasă este această tradiție! M-am bucurat mult că am putut împrumuta și eu un costum popular originar din zona Sibiului. În același timp am apreciat mult osteneala tinerilor de a cânta la Sfânta Liturghie. Cu adevărat osteneala lor a meritat. Multe din cântări mi-au pătruns în inimă, și m-am simțit cuprins de profunzimea rugăciunii. Hramul Mânăstirii Oașa o fost o zi atât de aparte și de frumoasă. Păstrez în amintire tabloul unui deal plin cu oameni și cu mulți copii veniți cu bucurie pentru a serba pe Sfântul Pantelimon.
În loc de concluzie:
Experiența trăită la M. Oașa m-a marcat profund, m-a schimbat, m-a fericit, mi-a dat putere de muncă și vioiciune, mi-a raspuns la anumite căutări, mi-a oferit pace și liniște, mi-a bucurat sufletul, mi-a oferit cunoștințe noi, mi-a dăruit prieteni dragi… astfel încât îmi doresc să revin la Oașa și recomand tuturor o astfel de experiență. Doamne ajută!” – Alexandru Voropanov
„Auzisem de Oașa de vreo 2 ani, dar pur și simplu nu reușisem să ajung. Nu știu ce a trebuit să aștept: poate oamenii, poate o stare a sufletului meu care uitase să se mai regăsească, poate pur și simplu tot acel context… Poate că nu voi spune numai lucruri pozitive, dar cu siguranță voi fi sinceră. Trebuie să recunosc ca am venit în tabără cu prejudecăți. Prin liceu am avut o viață religioasă pe care o consider acum puțin extremistă, făcând parte dintr-un grup cu același stil de viață ca al meu. Episod de care am fost dezamăgită. Mi s-a parut o mare falsitate în fond și un mod de a privi lumea atât de lipsit de libertatea firească omului… Așadar am venit aici cu prejudecata că voi găsi oameni de acel gen. Chiar mi-a fost teamă. Dar, nu a fost așa. (Nu în totalitate). Am întâlnit prieteni și căldură. Am întâlnit simplitate și frumusețe interioară și în final, m-am regăsit cât de cât pe mine. Și cea mai mare contribuție sunt convinsă că au avut-o slujbele pe care le percepeam ca pe adevărate momente de odihnă sufletească. De ele îmi este cu adevărat dor pentru că așa ne întâlnim cu toții, sufletele. Am apreciat foarte mult simplitatea și firescul călugărilor. Pentru că e un lucru pe care personal Îl caut. Mi-a plăcut faptul că nu respectă reguli pentru regula în sine ci pentru libertate. Iar în comportamentul lor nu am văzut falsitate, lucru care îmi confirmă de fiecare dată care este Calea. Au fost multe trăiri! Sentimentul că nu vrei să mai pleci, dor de lume uneori, prea multă lume altădată. Mâncare prea bună, munca destul de multă dar care te mulțumea și îți dădea un somn odihnitor, rugăciune și „reîmprietenirea” cu Dumnezeu. Mi-aș dori să mai vin, dar poate într-o tabără mai puțin numeroasă. Poate doar cu cei de la București cândva. Cine știe…” – Mădălina Bucătaru
„Ar fi multe de spus despre această „tindă a Raiului”, dar când trebuie să exprimi în cuvinte niște trăiri picurate cu har, nematerialnice, realizezi că este destul de dificil. Te rezumi doar la cuvintele: bucurie pură, bucurie adevărată… Și imi vine în minte cartea părintelui Teofil Părăian – „Veniți de luați bucurie”. Asta cred că este definiția harului –unde este Credință, Nădejde și Dragoste, acolo pătrunde harul și unde este har este și multă Bucurie. Și revenind la cartea părintelui Teofil, realizez că îndemnul lui: „Veniți de luați bucurie” este ca un laitmotiv al taberelor noastre dragi. Am avut parte de multă bucurie în taberele de la Oașa și de la Găbud, și de fiecare dată îmi răsună în minte îndemnul acesta plin de dragoste. Bucurie, multă bucurie, pentru toată lumea, căci Dumnezeu este Împărat, și atunci când dă, nu dă cu lețcaia, dă cu tolba. Dacă stau și mă gândesc bine, fericită cu adevărat nu am fost decât în Biserică – în Biserica cea Vie, și în cadrul bisericii. Cred cu desăvârșire că Dumnezeu se descoperă numai celor ce Îl caută, și că participarea în această tabără nu a fost doar un rod al întâmplării, un hazard, așa cum am discutat noi la conferințele despre Evoluționism. Nimic nu e fără rost, ci stabilit până în cele mai mici amănunte, pe care mintea omenească nu le poate percepe de cele mai multe ori. Revenind la tabără, vreau să mărturisesc că programul mi s-a părut ideal, slujbele îmbinându-se frumos cu ascultările și celelate activități. Totul a fost prilej de bucurie, și dragostea, ca un izvor, s-a revărsat peste toți, monahi și pelerini, făcându-ne să ne simțim ca în palmele Lui Dumnezeu. Ziua de hram a încununat tabăra, prin atmosfera de sărbătoare, comuniunea cu ceilalți și minunatele cântări. În ziua aceea, sentimentul că nu mai suntem în lume, pe Pământ, ci undeva deasupra norilor, a fost mai intens decât deobicei. În final, vreau să le mulțumesc organizatorilor și tuturor celor care au pus umărul la treabă pentru ca tabăra să decurgă atât de frumos, părinților din mănăstire care ne-au primit cu atâta dragoste, și nu în ultimul rând, tinerilor dragi alături de care am petrecut niște zile extraordinare, și de care m-am legat sufletește. Doamne ajută!” – Ioana Petrescu (Constanța)
Tabăra de la Mănăstirea Putna (mixtă)
Tabăra la Mânăstirea Putna a fost o adevărată binecuvântare. Totul a fost bine organizat, iar atmosfera a fost liniştită şi armonioasă. Ne-am plimbat prin diferite locuri din împrejurimi: la Sihăstria Putnei, la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, am urcat şi la crucea de pe deal. Locurile pe care le-am văzut au fost deosebite, dar şi drumurile au avut un anumit farmec: am vorbit, am râs, şi ne-am cunoscut mai bine. De asemenea, am ajutat călugării la bucătărie şi ne-am simțit bine să dăm o mână de ajutor. De sărbătoarea hramului, în ziua prăznuirii Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, am mers la Sfânta Liturghie, care s-a desfăşurat afară. La sfârşitul taberei mi s-a părut că totul s-a terminat prea repede, că cele patru zile au trecut ca vântul, fără să-mi dau seama. În timp ce plecam, am privit cu tristețe în urmă şi m-am gândit că voi veni și la anul. Îi îndemn cu mult drag pe studenți și pe liceeni să meargă în tabără la Mănăstirea Putna.” – Ioana Ruxandra Acatrinei, 15 ani
“Putna..
La ora aceasta (9:42 PM) am fi terminat deja ascultarea pe care o avea fiecare, unii la bucătărie, alții la curățenie, alții în curte, și ne-am fi îndreptat agale fie spre camere, pentru a fura câteva ore de somn dulce, fie spre alte aventuri ale unei seri de vară pe care ți-ai dori să o prinzi ca să nu se mai sfârșească vreodată.
Dar de unde?
Din clipa în care pășești pe porțile masive de lemn ale mănăstirii, aerul e încărcat de mireasma cuminte și blândă a Duhului Sfânt și deja știi că zilele ce vor urma vor trece cu o repeziciune vicleană, aproape nedreaptă.
De ce, Doamne, de ce..?
Deși timpul pare că stă în loc acolo, el e mai viclean și mai fur ca oricând: nici nu te lasă să te îndulcești bine de rugăciunile săvârșite în miez de noapte, de clinchetul oilor duse la păscut în amurgul rozaliu al serii, nici de sfaturile străpungător de vii și actuale ale călugărilor aduși pentru noi la conferințe, a căror barbă, port, privire, mișcări par rupte din Sbornic sau din Pateric… (oare mai crede cineva că astfel de îngeri trăiesc acum printre noi?); că te și trezești într-un tren amărât, care te fură dintr-o oaza dumnezeiască și dintr-un pământ bucovinean, sfânt și apărat de Maica Domnului, ca să te ducă.. unde?
Unde, Doamne, unde ne duci acum?
Înapoi într-un cotidian plin de deșertăciuni, plini de griji de nimic pentru trup și pentru lume?
Dar inimile nostre au rămas pe munții Putnei..
Au rămas într-o sărutare lăsată cu drag și uitata pe mormântul marelui nostru voievod, Ștefan. Au rămas într-o gură limpede și dulce de apă de izvor dintr-o poienița aflată la despărțitură muntelui de cer.
Unde, Doamne, ne iei?
Au rămas în umorul și poveștile împărțite de sufletele noastre tinere pe o bancă sărăcăcioasă dintr-un mic sătuc necunoscut, la o înghețată, la un suc, spuse cu atâta forță și ardoare, deși trupurile ne erau istovite de muncă, degetele bătute de la tocat și curățat, tălpile încinse de la plimbări pe dealuri și pe munți.
Întărește-ne Doamne, și învață-ne să ne rugăm!
Vreau să mulțumesc Lui Dumnezeu și organizatorilor pentru prilejul oferit nouă, celor însetați de curiozitatea specific tinerească, dar și dornicilor de cunoaștere a istoriei, a rugăciunii și a oamenilor, pentru această tabără care nu a fost doar atât.
A fost mult mai mult: a fost o pregustare infimă, dar atât de reală și semnificativă pentru noi, copiii Lui Dumnezeu, a unui colțișor din rai.” – Alexa Vasile
Tabăra de la Mănăstirea Suzana (mixtă)
“Doamne ajută! Da, mi-a plăcut mult la Mănăstirea Suzana! Nu știam deloc la ce să mă aștept, nu știam nimic despre viața maicilor de aici, nu mai fusesem până acum. În primul rând, Mănăstirea este așezată într-un cadru natural foarte frumos, este înconjurată de dealuri, iar în depărtare se văd și munții. Aerul curat și proaspăt de munte te revigorează imediat. Maicile sunt extrem de primitoare și prietenoase, începând cu maica stareță Teofana care ne-a întâmpinat și ne-a încălzit numaidecât sufletele cu căldură și familiaritatea cu care ne-a vorbit încă de când ne-am întâlnit. Primul lucru pe care l-a făcut, ne-a prezentat în mare unde vom sta și cam ce vom face, iar apoi ne-a invitat la masă, la trapeză. Fiind miercuri, am primit mâncare de post (foarte buuuna dulceața de vișine!!). După ce am mâncat ne-am schimbat și am plecat fiecare la ascultarea lui: unii la fân, alții la curățenie, bucătărie, bibliotecă (deslușirea caracterelor chirilice din cărți de cult de la 1800), alții la cărat lemne. Fiecare ascultare are frumusețea ei. Maicile sunt în jur de 40, aproximativ 20 mai tinerele (30-40 de ani) și restul trecute de 80 de ani. Mănăstirea are organizare idioritmică (viață de sine, nu de obște). Fiecare maică tânără are în grijă câte o maică bătrână. Se slujesc cele 7 laude zilnic. Sfânta Liturghie se ține zilnic de părintele duhovnic al mănăstirii, părintele Irineu. Maicile au avut bunăvoința de a ne permite și nouă să cântăm și să citim la strană, lucru ce ne-a adus o nespusă bucurie sufletească și ne-a apropiat unii de alții și totodată de maici. Eu personal am avut bucuria să trag și clopotul pentru Privegherea în cinstea Icoanei Maicii Domnului Prodromița, a fost un moment de neuitat. Am avut parte de sfătuiri duhovnicești, am gustat din traiul măicuțelor de acolo pe care nu le vom uita și în ale căror rugăciuni sperăm să fi rămas. Maicile ne-au îndrăgit și s-a simțit lucrul acesta. Am avut parte de trei întâlniri duhovnicești, una cu părintele Anton, coordonator ASCOR Ploiești, una cu părintele Nectarie, starețul de la Măn. Crasna și una cu dl prof. Constantin Ciomâzgă. Prima a avut loc într-un cadru natural, pe o pajiște înconjurată de brazi, iar următoarele doua între zidurile bisericii. Am trăit momente frumoase, am avut ocazia să cunoaștem oameni noi, situații noi și astfel să ne descoperim și pe noi înșine mai bine și chiar să legăm câteva prietenii frumoase. Mă bucur mult că am ales să merg în tabăra aceasta și vă mulțumesc că mi-ați oferit această ocazie! Le mulțumesc tuturor colegilor de tabără și îi rog să mă pomenească și pe mine!” – Alexandra Stoica
Tabăra de la Mănăstirea Lainici (mixtă)
“Minunata tabără de la Sfânta Mănăstire Lainici. Oare ce cuvânt ar caracteriza cel mai bine cele patru zile de tabără? Răspunsul meu este bucurie, și, deși sunt sigură că se pot adăuga și multe altele, am ales să mă opresc asupra acestui aspect. De ce? Pentru că am fost înconjurată de oameni care m-au făcut să mă simt ca într-o familie prin frumusețea caracterului lor, pentru că slujbele cu cântările lor îngerești mi-au rămas adânc întipărite în suflet, pentru că am cântat, pentru că ne-am rugat, pentru că am fost atât de frumoși în costume populare, pentru că am trecut cu zâmbetul pe buze peste peripețiile de pe drum, pentru că am auzit povești mai mult decât interesante și pentru multe altele. Vă mulțumesc pentru că ați contribuit fiecare într-un fel unic la aceasta bucurie. Și bineînțeles că nu uităm să îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru că a făcut să ne întâlnim și să ajungem la Sf. Mănăstire Lainici și pentru toate darurile pe care ni le-a dat.” – Mirela Dobre
“Pelerinajul la Sfânta Mănăstire Lainici a fost un adevărat prilej de bucurie şi de comuniune alături de alţi tineri din ţară. Gazdele din ASCOR Târgu Jiu ne-au făcut să ne simţim ca într-o familie şi au organizat totul astfel încât să ne putem bucura de frumuseţea şi spiritualiatea locurilor. La Mănăstirea Lainici ne-am simţit mai aproape de Dumnezeu prin participarea la sfintele slujbe şi prin frumuseţea comuniunii dintre noi, iar sărbătoarea hramului mănăstirii ne-a umplut tuturor sufletele de bucurie. Au fost patru zile binecuvântate în care am cunoscut tineri care împărtăşesc aceeaşi credinţă şi simt la fel, am legat prietenii, am cântat şi ne-am rugat împreună. A fost un pelerinaj frumos, cu oameni minunaţi, în locuri binecuvântate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” – Nicoleta Vica
“Sfânta Mănăstire Lainici, „mireasa Defileului Jiu”, ne-a asigurat, pe o perioadă de doar patru zile, o tabără de vis, în adevăratul sens al cuvântului. Liniștea locului, autenticitatea slujbelor de acolo, trandafirii proaspăt înfloriți, „munții care tind spre cer”, susurul apelor și ciripitul păsărilor sunt doar câteva elemente care au contribuit la cadrul de poveste al taberei. Am simțit pace, liniște, împlinire, bucurie, ocrotire…. de fapt, chiar am simțit că Dumnezeu ne însoțește la fiecare pas. Am cunoscut oameni deosebiți, pe chipul cărora se reflectă adevărata bucurie dumnezeiască; oameni diferiți, dar totuși „la fel”, la fel prin simplul fapt că împărtășeam aceeași credință și dragoste de Dumnezeu. Ziua hramului și întâmpinarea preasfințitului au constituit punctul culminant al taberei, fiind clipe care s-au întipărit adânc în sufletul meu. La sfârșitul taberei… mai rămâneau doar acestea de spus: „Cât de minunate sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înțelepciune le-ai zidit!” ” – Andreea Gheorma
Tabăra de la Mănăstirea Țeț (de fete)
„Doamne ajută! Tabăra de la Mănăstirea Țet a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care Dumnezeu a rânduit s-o trăiesc până în momentul de față. Prima mea tabără la o mănăstire și cu siguranță nu ultima. Au fost 10 zile într-un loc în care am descoperit cu adevărat liniștea (din toate punctele de vedere), un loc în care, în unele momente, singurele „zgomote” erau gândurile mele. Aici am reușit să-mi răspund la unele întrebări și chiar să descopăr ceva nou la mine. La Mănăstirea Țet mi-am făcut prieteni, am întâlnit oameni cu suflete frumoase, chipuri blânde care mi-au arătat ce înseamnă smerenia și de la care am învățat foarte multe lucruri care cu siguranță mă vor ajuta pe viitor.” – Adriana Marin
„Tabăra de la Mănăstirea Țeț a fost o minune, amintirea ei încă este vie în inima mea. Maicile erau niște ingeri, lucrau cu atât de multă bucurie și vioiciune întru Hristos, aveau o prospețime a duhului și o naturalețe care exprimau lămurit faptul că sufletele lor vii ard de dorul Domnului lor și al nostru și că aceasta reprezintă adevărata normalitate, firescul, simplitatea la care ar trebui să ajungem cu toții… M-a impresionat în mod deosebit dragostea necondiționată a maicilor, te priveau și-ți vorbeau cu o asemenea căldură încât puteau topi orice inimă împietrită.. iar slujbele smerite și cadrul natural, faptul că aveai impresia că mănăstirea parcă se află deasupra norilor, au înlesnit comuniunea cu Dumnezeu și conștiința că te afli permanent în prezența Lui, în dragostea Lui. Iar în legătură cu ziditoarele conferințe ale părintelui Marcel și ale celorlalți părinti, cred că ele vorbesc de la sine… În orice caz, atmosfera, duhul de la Țet și prezența părinților de la Oașa au fost o reală binecuvântare.” – Claudia Popescu
“Mănăstirea Țeț este unul dintre acele locuri rupte din rai, unde ți-ai dori să rămâi o veșnicie-ntreagă. Cred că sunt prea sărăcăcioase cuvintele.. pentru a descrie o clipă de veșnicie. Dar… încercăm, căci încercarea moarte n-are. Pentru mine, tabăra de la Țeț a fost o ieșire din cotidianul zilnic; o ieșire care s-a imprimat atât de adânc în sufletul meu prin simplul fapt ca m-am bucurat de comuniunea, rugăciunea și ascultarea cu Dumnezeu, dar și cu semenii mei. Am trăit în adevăratul sens al cuvântului… departe de tehnologia aceasta care ne mănâncă atât de mult timp din viață. Am cunoscut și am văzut că da! strălucirea slavei dumnezeiești a vieții veșnice se revarsă din belșug asupra chipului omului. Am trăit printre oameni autentici (în adevăratul sens al cuvântului), de la care am învățat lucruri atât de frumoase care pot fi puse în practică chiar și în agitația lumii din ziua de azi. Slujbele aveau ceva aparte, iar noi „răsăream” înaintea soarelui pentru a da slavă lui Dumnezeu dis de dimineață. Apoi sinaxele și drumețiile pe munte îți completau tot golul pe care îl aveai în suflet. Dau slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de o săptămână atât de minunată și binecuvantată. Mi-e dor de tine, loc atât de drag sufletului meu!” – Andreea Gheorma
Tabăra de la Mănăstirea Lupșa (de băieți)
„Sunt Ioana Petrovici, mamă a doi băieți, frații Constantin și Mihail din București, care au mers la Lupșa în această vară. Îmi cer iertare că nu am scris până acum despre experiența lor în tabără, dar am așteptat să văd sau să simt efectele. Unele au apărut repede, altele au ieșit la iveală treptat, ca și cum diferite semințe încolțesc pe rând. Îmi pare rău ca nu au stat mai multă vreme în preajma părinților de la această sfântă mănăstire ca să primească sfat și bună înrâurire. Nu știu cum să vă mulțumesc pentru acest bine de care am avut parte prin intermediul dumneavoastră. Ca mama, pot să recomand oricui, dar mai ales copiilor, mai mici sau mai măricei (adolescenți în căutarea propriului eu) această tabără minunată. Nu mi-au povestit prea mult, dar nici nu aveam nevoie, mi-am dat seama de schimbări (din acelea care bucură). Mă simt datoare să adaug faptul că, la o adică, diferența de vârstă de trei ani dintre băieți (18-15) a dus la nuanțări de percepere a acestor trăiri, dar aceast lucru e puțin important pentru mine. Consider, având în vedere această experiență că lucrurile vor mai evolua în timp. Nu îi cunosc pe părinții slujitori din sfânta mănăstire și nu știu cât de mult i-ar interesa umila mea părere, însă ceea ce fac dânșii acolo este un lucru absolut deosebit pentru care le mulțumesc, le sărut mâna și Dumnezeu să-i ajute în continuare. Copii au nevoie de asemenea lucruri care nu poat fi descrise cât mai ales trăite, acolo, ca apoi să se simtă schimbările acelea interioare, în bine și frumos pe care le tot așteptăm noi, părinții.” – Ioana Petrovici
Tabăra Națională de la Schitul „Sf. Ioan Evanghelistul”, Găbud (metocul Mănăstirii Oașa)
Motivație de participare scrisă înainte de începerea taberei
“Este un cuvânt din Pateric care îmi e la suflet: „De va voi omul, de dimineață până seara ajunge la măsură dumnezeiască.” (Avva Alonie) Personal, mi se pare un cuvânt greu dar care arată cel puțin două lucruri: cât de mare preț are o zi și cât de hotărâtoare e voința omului. La Găbud, dat fiind că Sfintele Slujbe încep la ora 3 cu siguranță voi învăța marele dar al unei zile, iar prin ascultările care uneori ne pun în situații limită pot desluși mai bine rolul voinței omului în slujirea lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, se spune că dacă vrei să capeți o virtute cel mai bine este să stai pe lângă cel care o are; oamenii frumoși care compun această tabăra, atât cei din mănăstire cât și studenții, sunt oameni de la care poți învăța enorm de multe lucruri și mi-ar plăcea să pot să mă schimb și eu în bine în preajma lor.” – Andreea Onofrei
Impresii din tabără
“Au trecut câteva zile de când m-am întors acasă, dar sufletul și mintea mea sunt încă în Găbud. Respir aerul proaspăt de acolo, în minte îmi răsună cântările însuflețite de glasuri duioase, calc pe cimentul murdar din București dar simt că pășesc tot în noroiul din Găbud. Simt că nu pot să mă reconectez la realitatea cotidiană dură și rece în care m-am reîntors. Mi-aș dori să pot transmite tuturor din jur un strop din fericirea care m-a invadat în acel loc, dar este dificil să mă înțeleagă dacă nu au trăit concret experiența noastră, a peste 100 de studenți veniți din toată țara, care timp de 10 zile am vorbit aceeași limbă, am muncit, am râs și plâns împreună. A fost prima tabără la care am participat și îmi pare rău că am pierdut atâția ani. Citeam despre Oașa de mai mult timp și simțeam că trebuie să ajung acolo. Am ajuns însă la Găbud, un loc sfânt care concentrează un vis, un aer aparte care te face să uiți de orice… au fost 10 zile pline cu adevărat, în care am trait la maxim fiecare secundă, am dormit 2-5 ore pe noapte, însă nu am oboosit, ci din contra simțeam energie pozitivă care mă remonta în fiecare dimineață. Am trăit o multitudine de sentimente contradictorii cu intensitate maximă. Acum nu îmi rămâne decât să aștept să mă întorc în acele locuri, alături de oamenii frumoși pe care i-am cunoscut și cu care am legat prietenii adevărate și sincere.” – Cristina Drăghici
„Găbud, o lume de care nu auzisem până acum. Alexandra – Constănțeanca, mai bine zis: Trapezara De mult timp simțeam că prietenii care mă înconjoară nu sunt pe aceeași lungime de undă cu mine: nu merg la Biserică, nu postesc, nu se roagă, nu fac mai nimic din ceea ce făceam eu și încă fac: Îl mărturisesc pe Hristos. Încet, încet am început să mă detașez de ei și spre surprinderea mea, chiar nu mi-a fost greu deloc. Căutam să cunosc oameni care au aceeași dorință: să se apropie de Dumnezeu. I-am găsit, în tabăra de la Găbud. Nu mi-a fost ușor să îi găsesc, căutam de mult timp un cadru organizat care să promoveze cultura, religia, bunătatea și dragostea. Sau… poate că am trecut nepăsătoare pe lângă ei până acum.
Prima zi: alegerea ascultării.
Fiind pentru prima dată în tabăra aceasta, nu știam de/pe unde „s-o apuc”. Mi-am ales trapeza, din povestirile celor care au mai fost am crezut că mi se potrivește, și așa a fost. Începutul a fost mai greu, până m-am obișnuit cu trezitul, cu programul, chiar mă întrebam dacă o să rezist. Dacă am făcut alegerea bună? Am pus în aplicare rugăciunea lui Iisus, așa cum ne-au sfătuit Frații și se pare că a avut efectele scontate: am rezistat 10 zile cu minim 2-3 ore dormite pe noapte. Am învățat ce înseamnă să lași de la tine, să rabzi, să ajuți fără să aștepți nimic în schimb, să prețuiești mai mult ce ai acasă, am văzut că trezitul de dis de dimineață te face foarte productiv (dacă am munci așa și în societate cum am muncit la mănăstire, sigur am avea rezultate excelente în orice domeniu). Am găsit răspunsuri pe care le căutam de mult timp. Una din frământări suna cam așa: cum să mă rog „mai bine”? Mi-am cumparat câteva cărți de acolo, iar una din ele care mi-a acaparat atenția total: „Rugăciunea de toată vremea” – Editura Agaton, Colecția Rugul Aprins. Cred că majoritatea deja ați citit-o, dar eu de abia acum am descoperit-o și mi se pare impresionantă (daca aveți recomandări, nu ezitați să le dați mai departe). Nu credeam că există atâta tineret credincios. În zona Constanței, tinerii nu prea se înghesuie la Biserică, din păcate. Mi-a mai plăcut și partea cu corul, cântecele tradiționale (plângeam cu fetele fără oprire când le auzeam). Mi-aș dori ca ASCOR Constanța să fie la fel de activ precum sunt cei din restul țării. Am să pun și eu umărul la dezvoltarea ASCOR Constanța, promit. Le mulțumim că ne-au găzduit, că au avut răbdare cu noi, că s-au rugat pentru noi, le mulțumim pentru tot. Doamne ajută!” – Alexandra Marcu
“Cu dragă inimă o să încerc să vorbesc nițel, pe această cale, despre experiența de la Găbud. Cred că ar fi potrivit să menționez că este pentru prima oară în care merg să gust viața la o mănăstire, în afară Bucureștiului, oraș natal pentru mine. Drumul m-a prins neodihnită, tăcută, retrasă, dar suficient de optimistă și ușor entuziasmată. Ajunsă în fața faptului împlinit, în locul în care aveam să-mi redescopăr iute izvorul intrinsec de bucurie și vitalitate, permiteți-mi să îndrăznesc a spune că am purtat una din cele mai frumoase trăiri, încă din prima zi, cea a renașterii spirituale, în același trup. Am pornit cu pași timizi, la început, apoi zvelți și călduroși la cules zilnic de bunătate, bucurii, de energie pozitivă, reîncarcare spirituală, și nu în ultimul rând, de zâmbete, prune, struguri. Am încununat trecerea timpului cu dorința instalării vitezei melcului, pentru că scurgerea ireversibilă prin a sa definiție oricum avea să aibă loc, astfel încât îmi mai rămânea să trag de speranța că neobosita clipă se va scurge mai lent decât timpul obișnuiește să zboare. Găbud, colțișor de rai. Oamenii, portrete lumești purtătoare de suflete frumoase, calde, zugrăvite-n ochi, plimbate prin iz de oniric specific locului schițat cel puțin lumesc. Trupuri, suflete, minți, timp, toate s-au înmuiat într-un întreg. Găbud. Un întreg colțișor de rai. Vii cu tot pachetul, la sfârșit pleci cu trupul la treburile lumești, de „acasa” și observi că în suflet și în minte s-a instalat Găbud, așezământ al unui întreg colțișor de rai pe care îl porți cu tine prin lume. Mă bucur nespus că ne-a fost dat să ne întâmplăm în acest loc făr’ de putință de dat uitării. Multumesc Celui de Sus, care ne iubește nestrămutat, neîndoielnic, nemărginit, pentru oamenii minunați alături de care am mers la cules de bucurii și amintiri, în primul rând spirituale, gustative, vizuale, olfactive, plăcute, binevenite, cărora le port un dor de nemăsurat. Plecat-am de la Găbud cu-n întreg pachețel de rai în suflet, cu bucurie de nestăvilit, cu sacul de energie fără posterior, eeii biiine, si cu sacul de dormit ce ne-a ținut în brațe, la căldurică, în timpul orelor ciupite de somn, bineînțeles și nu în ultimul rând cu mulțumiri pentru tot și cu promisiunea reîntoarcerii. Cu multă recunoștință, cu drag și dor, cu speranța revederii, alături de o călduroasă recomandare pentru viitorii participanți.” – Violeta Seceleanu
