Fiindcă am început sesiunea și avem nevoie de modele care să ne inspire și să ne motiveze, vă propunem sa prindeți drag de carte și studiu, cu câteva fragmente alese din Jurnalul scriitoarei Cella Serghi – cea mai bună prietenă a lui Camil Petrescu. Lectură plăcută!
Culese din Jurnalul Cellei Serghi – Pe firul de păianjen al memoriei
Scriitoarea Cella Serghi, ne înfățișează în Jurnalul ei cele mai frumoase portrete interioare ale scriitorilor și artiștilor din perioada interbelică. „Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârșească, fă-o cu hotărâre”, ne spune Eclesiastul (IX,10). Am selecționat astfel câteva fragmente despre aplecarea spre studiu si munca asidua a marilor personalități din perioada interbelica.
Eugen Lovinescu: Pe aici toate merg aerian și vătuit; de aproape trei săptămâni nu am scos papucii; nici pijamaua de noapte de pe mine; n-am fost până la poarta curții. Am scris în schimb complet un roman. (Fălticeni, 15 iulie 1938)
Lovinescu, bolnav, pe moarte, nu părăsea masa de lucru fiindcă era singura lui menire de a trăi. Pe biroul lui, paginile scrise ordonat, mărunt, elegant, cursiv, aproape fără ștersături, se înmulțeau. Fața îi slăbea, se îngălbenea, dar zîmbetul cu care mă primea era mai binevoitor ca oricând.
Liviu Rebreanu: A trecut miezul nopții. E ora când Liviu Rebreanu începe să scrie. Cât va rămâne din foaia la care a robotit toată noaptea? Ce importanţă are asta? Rînd cu rînd și cuvînt cu cuvînt au dat Răscoala, l-au dat pe Ion. Cîţi n-au auzit ecoul acestor cuvinte „Unsprezece ani am muncit la Ion!” Exemplul lui le dădea curaj, răbdare, putere, îi ajută (pe tineri) să meargă înainte…
A trebuit să renunț la multe și desigur, să risc totul, pentru a mă dărui scrisului. Și desigur, a trebuit să existe scrisul pentru ca să îndrăznesc a-i închină toată viața. (Liviu Rebreanu către Cella Serghi)
Când Arghezi scrie, se retrage într-o chiliuță la Mărțișor, unde are numai un pat de fier și o masă. Paraschiva (soția) deschide binișor ușa și, fără un cuvînt, îi lasă tavă cu tot ce trebuie și dispare.
Camil Petrescu: Munca de zi de zi, năuceala de a purta pe cap prezenţe, învălmășite și totuși individualizate, un număr enorm de multe personaje, atîta vreme, mă făceau incapabil de orice altă încercare de a-mi câștigă viață de toate zilele, mă declasa, pur și simplu , notează Camil în Jurnal. E vorba de Danton, la care din 1924 până în 1925, lucrase câte 18 ore pe zi.
Vine conjunctura tezei mele de doctorat, la care lucrez de șapte ani, bolnav de nervi și de răbdare, de exasperare în muncă. Mi se pare că nu se mai termină. Și iată, când gîndesc că termin după șapte ani, cînd aștept ziua asta că o mîntuire de robie, vine…” ( Camil Petrescu către Cella Serghi)
Cînd vorbeșți mult, gîndurile se risipesc, sentimentele se volatizează prin vorbe. Albina nu pierde nici un pic de polen, îl adună. Păstrează-ti personalitatea. Fii mai calculată. E un șiretlic al naturii intime această nevoie de discuție, de confidenţe, de prea numeroase prietenii. Disciplinează-te. Ai un fel de grizerie verbală, care te satisface pe moment, dar ce rămîne? Trebuie să aduni în tine tot. Acest tot va izbucni într-o zi în scris. (Camil Petrescu către Cella Serghi)
Ne vedeam zilnic. Cînd lucra? Își drămuia timpul, îl împărțea cum se cuvine, îl respecta cu strictețe. Dimineața la opt își lua gazetele, ziarele peste drum de Capșa și se ducea să le parcurgă la masa la care lua cafeaua neagră. Uneori îl insoteam cei câțiva pași. Alteori treceam numai prin fața vitrinelor imense că să-l zăresc la masă unde-și sorbea cafeaua, cufundat în citirea unui articol.
Cella Serghi: Singură, în nopțile albe, în camera mobilată în care scriam nestiută de nimeni, mă uităm la caietele care s-au adunat, s-au decolorat, scoarțe galbene, cenușii, albastre, și mă întrebăm dacă ar putea să se transforme într-o carte.
M-am mutat în blocul în care caloriferul nu încălzea, apă nu curgea, cu ferestrele deschise că să se usuce pereții, ședeam pe un geamantan care-mi servea drept scaun și pe altul care ținea locul mesei. Mâncam zilnic o porție de mămăligă și seară un pahar cu lapte. Dar asta nu înseamnă sărăcie. Sărăcie însemna, pentru mine, să n-am bani pentru a dactilografia manuscrisul romanului meu.
Aveam și eu altădată mai multă nevoie de dragoste decât de hrană, acum de nimic nu aveam mai multă nevoie decât de liniște și de tot ce mă rupea de lume și m-adună în față hîrtiei albe.
Mihail Sebastian: Sebastian era un spirit muncit, nemulțumit, frământat. Suferință și viață interioară îi dădeau conștiinţa vieții lui singulare, a unicității.
Mateiu Caragiale: Oricare ar fi satisfacțiile pe care această lucrare mi le va da mai departe, afirmă Mateiu Caragiale, care a lucrat 18 ani la Craii de Curtea-Veche, adesea întreruptă dar niciodată părăsită, una singură pe care o și am și pe care o voi prețuit întotdeauna, înaintea alteia, e aceea a dificultății învinse.
N-am intalnit, i-am spus maestrului (se referă la E.Lovinescu) un om mai fericit când lucrează, mai fericit că lucrează. Magdalena a eliminat tot ce-i ia timp, energie și poate să-i umbrească bucuria de a trăi și picta. (despre pictorița Magdalena Rădulescu)
În acea noapte a victoriei, când am rămas singur în camera mea, m-am simţit epuizat, învins. (André Maurois, Memorii)
Armand
