Biserica în dialog cu tinerii

Pofta vine mâncând, sufletul se hrănește prin Harul lui Dumnezeu rugându-ne mereu.
Pe lângă rugăciunile zilnice, bine ar fi să alegem un anumit citat de folos asupra căruia să ne întreptăm atenția, dând de lucru minții. Dacă nu îi dăm, atunci îi dă cel rău. (Pr. Iulian Naroș)

Un stăpân şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa: “Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.” (Matei 25, 15). Slugile trebuiau să dea talanții zarafilor (celor care înmulțeau profitul). Cel ce primise cinci talanţi s-a dus şi i-a investit şi a câştigat alţi cinci. Tot aşa, cel ce primise doi a câştigat şi el alţi doi. Dar cel ce primise unul s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. Celui care i se pare că are, i se va lua, iar celui care dă, i se va da.

Toți cei care au primit talanții suntem noi, oamenii. Talantul este chipul lui Dumnezeu, adică sufletul nostru. Scriptura spune că omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Talantul este cea mai mare monedă, reprezentând dragostea, sensibilitatea, voința liberă. Am primit chip în raport cu oamenii și cu Dumnezeu, trebuind să fie înmulțit. Dragostea ne face asemenea lui Dumnezeu, toți avem în noi această dorință de a iubi. Unii am primit mai mult, alții mai puțin. Să lucrăm dragostea, adică să uităm de noi, să fim atenți la cei de lângă noi. Toți am fost botezați. Cu cât dăm (adică cu cât facem milostenie), cu atât vom căpăta. Iubirea ne definește pe noi, iar Dumnezeu ne-a dat toată iubirea Sa. A iubi înseamnă a trăi în celălalt. Iubirea de sine este pagubă, astfel opusul iubirii este atunci când diavolul a îndreptat iubirea spre noi. Cel care dăruiește luminează și mai mult. Lucrarea dumnezeiască este una singură, a iubi: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27).

Fiecare avem câte un dar, talente dobândite prin moștenire genetică de la rude, până la al treilea neam, sintetizate în noi o parte/unele părți din ele. Genetic face referire și la partea psihică, la emoții, cogniție, putându-se înnobila anumite procese ale creierului, să se poată înmulți cu dragostea de la Dumnezeu. De exemplu, scopul nu este să fii inginer, ci scopul este îndumnezeirea. Înmulțirea dragostei duce la împletirea părții profesionale cu tinderea noastră spre desăvârșire, ajutându-le. Ambii talanți trebuie lucrați. Trupul are valoare care se vede prin faptul că Dumnezeu S-a întrupat. Să fim conștienți de despărțirea sufletului de trup după moarte, apoi de reunire, prin Înviere. (Pr. Iulian Naroș)

Când lucrăm dragostea, harul lui Dumnezeu vine în noi, astfel ne simțim bine, El înmulțind iubirea în noi, iar atunci când avem așteptări o putem pierde. Iubirea necondiționată înseamnă să pot să iubesc fără să fiu condiționat de iubirea celui de lângă mine. Când vorbim de libertate duhovnicească, ca exemplu ar fi faptul că putem să nu fim condiționați de post.

Unui părinte care era îngrijit de aproapele său i s-au adus în post niște mici, fiindcă doctorul asta îi zisese celei care îl îngrijea. A lăsat să i se aducă, fără să mănânce, iar când a venit un alt părinte pe la el, l-a rugat și pe el să ia, zicând apoi “Bucură-l!”, voind astfel să îl bucure pe celălalt, prin asta se observă că avea libertate, care se vede în Harul Duhului Sfânt.

Când suntem lipsiți de har suntem manevrabili de cel rău. Atât cât te prețuiești, investești și în tine, dar și în aproapele tău. Dacă ne batjocorim, atunci îl batjocorim și pe aproapele nostru. Când judecăm pe cineva, ne judecăm, de fapt, pe noi.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că bețivul este de părere că nu are cum să nu existe oameni care să nu bea, desfrânatul consideră că nu există oameni care să nu fie desfrânați. Patimile devin idoli, iar atunci când ele se materializează, ne materializează și sufletul.

Iubirea este falsă când se creează o idolatrie, având loc o desfătare a iubirii, adică un fel de

iubire de sine. Inițial, când suntem nepăsători cu aproapele (când trecem pe lângă cineva și nu îl ajutăm), simțim o mustrare a conștiinței, a doua oară având o altă reacție, încercând să creștem punând început bun. Totul are o dinamică, chiar și pietrele au dinamica lor, dinamica trebuie să fie ascendentă, când stăm noi scădem. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

Desăvârșirea este un urcuș continuu. De aceea dragostea este singura care nu are capăt, așa cum îndrăgostiții nu se plictisesc, ci ar vorbi mereu unul cu celălalt.

Când vine vorba de mersul la sfintele slujbe de la Biserică sau de rugăciune, nu există o plictiseală, noi le vom simți diferit în funcție de starea noastră duhovnicească.  Când cineva vrea bani și refuză mâncarea, trebuie să avem în vedere că noi oferim ce putem. Arsenie Papacioc spunea: „Să nu îl lași pe om cu mâna întinsă, nici când îți dă, nici când își cere”. Nemulțumitului i se poate lua darul. (Pr. Iulian Naroș)

Trebuie să ne știm măsura, e bună intenția, cu cât lucrăm duhovnicește cu atât harul nu ne lasă, starea de trezvie continuă fiind ceva într-adevăr de atins.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul când a glumit cândva că ar fuma, pentru că erau niște țigări în apropierea sa, cineva auzind vorbele sale i-a adus o cutie mare cu multe pachete de țigări. Sfântul Paisie până la urmă, după ce s-a gândit ce să facă cu ele, a luat hotărârea să i le dea unui pădurar pe care îl știa că fuma. L-a întrebat cât fumează pe zi, iar pădurarul a zis 2 pachete, atunci Sfântul Paisie i-a zis că îi va da el țigări pe gratis în fiecare zi, dar să fumeze doar un pachet, nu două, așa cum obișnuia; pădurarul a fost de acord. După ce s-au terminat, i-a zis pădurarului să renunțe la fumat și, astfel, a renunțat. Duhul suflă unde voiește, El nu e ceva de cumpărat, făcând un gest; Dumnezeu dă când vrea și cui dorește. Cineva poate primi har prin rugăciune, altcineva prin nejudecare, prin milostenie, contează să vedem prin ce primim har mai mult. (Pr. Iulian Naroș)

Credem într-un Dumnezeu al iubirii/liber, Cel întreit. Crezul cuprinde răspunsul, este iubire, ne definește, ne spune în ce Dumnezeu credem.

Adam și Eva au fost cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în mod direct, iar după ce au ieșit din Grădina Raiului nu L-au mai văzut. De asemenea nici fiii lor nu L-au cunoscut în mod direct, ci doar unul din fiii lui Adam, și anume, Enoh. Cain și Set au încercat prin jertfă apropierea de Dumnezeu, cei de după ei au început să își facă idoli nemaiținând cont de învățătura dreaptă. Chiar și în prezent, oamenii își creează idoli/zei.

În Biserică este nevoie să fim unitari în credință, mărturisindu-ne credința prin semnul Sfintei Cruci (cele două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei închipuiesc cele două firi, omenească și dumnezeiască, unite în persoana Domnului). Revelația Sfintei Treime ne-a fost dată de Dumnezeu, iar prima revelație este botezul, când a zis Dumnezeu „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20). „Mulţi proroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut şi să audă ceea ce auziţi voi şi n-au auzit” (Matei 13, 17).

(Pr. Iulian Naroș)

Însăși credința este cea care ne ajută. Motivația este chiar țelul vieții.

Pentru că dacă nu ai credință nu poți să găsești o motivație în credință, dacă nu ești credincios. Și atunci, dacă tu ești credincios și țelul este viața veșnică, atunci îți accepți situația ta, mai ales dacă neputința vine la un moment dat în viață și nu e din naștere. Pentru cei care vine la un moment dat e mai ușor de acceptat, ei au păcatele lor, nici ceilalți nu sunt scutiți de păcate chiar dacă au o neputință de un anumit nivel și se pot motiva pe de-o parte pentru păcatele lor, și pe de altă parte că Dumnezeu mi-a dat o neputința să nu pot săvârși mari păcate. Că dacă aș fi fost întreg și viguros poate că aș fi făcut păcate. Omul când nu are necazuri și este în deplinătatea puterilor lui fizice, foarte greu se apropie de Dumnezeu, ei consideră că e un firesc să fie așa. În momentul în care are o neputință își dă seama că Dumnezeu îi dăduse niște daruri și că nu a știut să le folosească sau să fie mulțumitor pentru ele. (Pr. Sarmis Iancu)

Înseamnă că a înțeles ce se întâmplă cu aceia.

Ideea este aceea, păcătoșii s-au îndestulat, eu de ce să mai fiu credincios. Dacă aș fi grăit aceasta ar fi fost rău pentru mine pentru că am intrat în Casa lui Dumnezeu. Dumnezeu mi-a trimis înțelesul la frământarea mea că aceștia se bucură în această Viață, de bunătățile ce le au și atât, nu pentru veșnicie. (Pr. Sarmis Iancu)

Minciuna poate fi, fie că scornim noi ceva, fie că tăcem și nu spunem nimic.

Însă, nu întotdeauna minciuna este un păcat. Atunci când vreau să îl odihnesc pe fratele meu, atunci pot să mă folosesc de minciună, fie printr-o misiune, fie chiar scornim ceva. Gândiți-vă la Sfântul Dionisie, el s-a călugărit și la un moment dat în chilia lui a venit un fugar care era urmărit de poliție. Acel fugar cu ani în urmă îi omorâse fratele Sfântului Dionisie și Sfântul Dionisie nu a spus poliției că este acolo, el îl recunoștea, doar că fugarul nu îl recunoștea pe Dionisie.

Atunci când ne odihnim pe noi sau vrem să ne scutim de o impresie pe care și-ar face-o alții despre noi și mințim, acela este un păcat.

Adevărul presupune să ne asumăm Crucea. Aici este legătura dintre adevăr și Cruce, să îmi asum. Noi cerem de la Dumnezeu virtuți: smerenie, răbdare, curaj. Pentru ca acestea să se împroprieze în sufletul nostru, trebuie să le exersăm, iar Dumnezeu ne trimite prilejuri de a exersa virtuțile: smerenia, răbdare și toate celelalte. Dar noi le ratăm, tocmai pentru că nu vrem să tăbare ceilalți peste noi, spunem o minciună și atât, am ratat prilejul de a ne smeri, de a fi curajoși spunând adevărul, asumându-ne faptele noastre. (Pr. Sarmis Iancu)

Ne punem nădejdea în Dumnezeu, dacă noi am fost sinceri, am fost deschiși poate celălalt a simțit pe moment că s-a smintit, dar în timp își dă seama că n-am vrut să îl rănim, să îl lovim, nu am vrut să îl îndepărtăm, ci am fost sinceri. Nu ne pricepem tot timpul să dăm răspunsul potrivit, uneori ne aducem aminte mai târziu ce trebuia să spunem, dar acea persoană nu mai e lângă noi, atunci mă rog lui Dumnezeu să lumineze ce am spus.

Dacă noi pornim discuția de adevăruri de credință cu ideea de a îl duce pe cel de lângă noi la Biserică, de a îl face din necredincios credincios, adică cu un duh de mândrie, sigur nu mergem unde trebuie.

Trebuie să gândim așa, eu îi dau un răspuns, dacă înțelege bine, dacă nu, nu, Dumnezeu știe. Și întotdeauna, în orice facem, trebuie să punem rugăciune când începem, nu trebuie neapărat din carte să ne rugăm, putem să ne rugăm și într-un mod mai simplu, putem spune rugăciunea minții.

Noi nu suntem pe deplin lipiți de cuvintele rugăciunii, ci mai mult ne rugăm formal, nu simțim, nu trăim ceea ce spunem, deși mintea le înțelege. “De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu, 11, 22-26), să avem nădejde, să nu ne îndoim. În mai multe rugăciuni mărturisim că Dumnezeu știe ce ne este de folos mai bine decât știm noi, să Îi spunem să ne dea după voia Sa. Oricum, dacă nu l-am primit înseamnă că nu ne folosea, cel puțin în momentul ăla. (Pr. Sarmis Iancu)

Omul consumă o anumită muzică în funcție de măsura lui duhovniceasă.

Cu cât înaintăm în viața duhovnicească ne dăm seama că nu mai avem plăcerea de a le asculta, simțim nevoia de rugăciune. Muzica poate să îndemne la păcat, altceva e la discotecă, altceva acasă, singuri, dar să ne ferim de ea în post.

Petreci de Crăciun cu tot felul de muzică care nu are treabă cu Crăciunul. Un creștin serbează Crăciunul mergând la Sfânta Liturghie, se împărtășește, apoi, dacă vrea să se veselească, poate să facă o petrecere decentă acasă.

„Doamne, Cel ce ai plinit toate cu cuvântul Tău și ai poruncit pământului să scoată multe feluri de roade spre desfătarea și hrana noastră;”, Dumnezeu ne-a dat cele bune, problema e la noi să nu depășim măsura.

Când Părintele Tănase, unde a fost întrebat dacă să mergem la nuntă, la petrecerea cuiva, a răspuns astfel: Spune-i celui care te invită dacă poți să vii cu un prieten. Este de acord, apoi te întreabă unde este prietenul, iar tu îi spui că este pe acolo, iar când atmosfera nu mai este creștină îi spui gazdei că prietenul tău pleacă și nu mai poți să stai. Ești întrebat care prieten și îi spui că Hristos, El a plecat deja, plec și eu. Nu trebuie să trecem peste cumpătare, echilibru. Cei care nu au treabă cu Hristos stau până dimineața la nuntă, trebuie să faci cumpătat, dacă ești gazdă trebuie să stai până dimineața. Regula e să nu faci nuntă în post, dar există și excepții. Se poate face nuntă în post doar dacă au dispensă dată de Sfântul Sinod, de exemplu pentru românii care lucrează în Occident.

Așa cum se ține postul, oameni bolnavi pot primi dezlegare pentru a mânca lapte, brânză. Dacă știu că am o problemă și nu pot să țin post, la începutul postului mă duc la duhovnic.

Pentru anumite situații excepționale există anumite derogări de la regula generală. Dacă ești invitat la o nuntă care este în post mergi la duhovnic, poți mânca de post. (Pr. Sarmis Iancu)

În Bizanț când începea postul nu mai era niciun fel de spectacol, se închideau teatrele pentru că și aceasta este o formă de a ne distrage de la post.

Oricât de decentă ar fi muzica respectivă e altceva decât rugăciunea. Cel mai bine este să se discute cu duhovnicul. (Pr. Sarmis Iancu)

Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească.

Într-un interviu cu Arsenie Papacioc, dă el o mărturisire și zice: „Vine cineva la mine și mă întreabă: Părinte, cum să scăpăm de drac?” Iar părintele răspunde: „dar ce ne facem fără drac? Dacă nu mai avem ispite nu ne mai antrenăm, nu mai înaintăm duhovnicește.”

S-a menționat de afecte și împlinirea peste măsură, dacă nu vine și o ispită noi nu ne dăm seama că nu suntem în regulă. Atunci Dumnezeu îngăduie aceste ispitiri și această rugăciune sau această cerere „și nu ne duce pe noi în ispită” este înțeleasă ca Dumnezeu să nu îngăduie ispita mai mult decât am putea duce. Dumnezeu știe măsura noastră, știe cât putem duce, știe și răspunsul nostru la ispită și chiar dacă știe că vom cădea, ne lasă să cădem.

Noi nu ne luptăm destul și de asta nu îngăduie să fim ispitiți când suntem slabi, ci când putem. Sigur că nu ne scutește de toate ispitele, un excursionist a întrebat pe un călugăr ce fac ei în Mănăstire, iar călugărul a spus: „Cădem, ne ridicăm, cădem, ne ridicăm, …”.

Sunt persoane care cad și nu se mai ridică, fie că nu-i mai interesează, fie îi asuprește dușmanul. (Pr. Sarmis Iancu)

Trezvia este legată de puterea credinței și a faptelor noastre prin angajarea tot mai mult în viața duhovnicească.

Constatăm că facem păcate, dar nu ne luptăm cu ele. Dacă repetăm păcatele și vedem în ce situație le facem, ne punem în minte la rugăciunea de dimineață să nu mai facem acest lucru, rugându-ne lui Dumnezeu. Săvârșim păcate pentru că suntem luați prin surprindere, nu suntem atenți când săvârșim ceva.

Când ne mâniem nu stăm întâi să cugetăm, dinainte să punem în minte să nu ne mai mâniem, să ne abținem dacă am căzut.

Atent să nu greșesc într-o anumită situație. Dacă ești luat prin surprindere înseamnă că nu ai fost atent, nu poți fii atent atâta timp cât nu ai în minte că trebuie să fii atent și încet încet reușești.

Cineva care înjura în trafic pentru că ceilalți șoferi se băgau și trebuia să pună frână, a fost sfătuit ca atunci când urcă în mașină să își spună în minte să îi lase pe toți să intre în fața lui și să nu se mai supere. După câtva timp i-a spus părintelui că se mai supără, dar lucrează și își aduce aminte. (Pr. Sarmis Iancu)

Folosim iuțimea ca să ne pliem împotriva păcatului, adică să fim mânioși că am păcătuit, pe păcat, nu pe frate.

Dacă îmi face rău fratele trebuie să mă smeresc, nu să mă mâniez, este un prilej să exersez smerenia, răbdarea, bunăvoința.

Să întoarcem și obrazul celălalt, nu doar când te lovește, ci și când spune o vorbă. Nu contează dacă e sau nu vina noastră, chiar dacă o face cu intenție. Atunci când o face intenționat, cu cât te mânii mai mult el acționează/o face mai mult.

Sfatul unei mame către fiica ei care a intrat la liceu: „Dacă colegii tăi râd de tine, îți trag scaunul, tu să fii prima care râde. Și data viitoare nu o să îți mai tragă scaunul.” Bullying-ul nu e doar din răutatea oamenilor, sunt și ei ispitiți la rândul lor de vrăjmaș, actul tău de smerenie îl eliberează pe acela de asuprirea vrăjmașului.

Un părinte duhovnicesc intră într-o casă unde servitoarea era posedată, iar ea îi dă părintelui care a intrat o palmă, apoi el a întors și celălalt obraz, iar duhul cel rău a ieșit din ea. Cam așa se întâmplă când ne smerim, nu că ceilalți ne lasă în pace, ci chiar vrăjmașul nu mai vrea să ne mai dea prilejul să ne smerim mai mult și atunci suntem lăsați în pace, cel rău consideră că prea câștigăm smerenie. (Pr. Sarmis Iancu)

În condițiile în care ai această cădere. Dacă ești părinte și copilul tău a greșit, dacă ești șef și subalternul tău a greșit poți să cerți. Invers nu ai voie.

Un om de pe stradă, mai ales că nu îl cunoști nu ai cum să îl cerți, decât făcând un act antisocial.

Dumnezeu ne respectă libertatea de alegere.

Cele mai multe situații în care trebuie să facem alegeri, nu sunt pentru viața veșnică, ci pentru viața de aici.

Putem merge în București sau să stăm în provincie, nu contează, important este să ducem viața împreună cu Hristos. Dumnezeu nu ne dă soluția, El face ceva, îl îndepărtează pe vrăjmaș să nu ne influențeze decizia.

Rugăciunea poate fi folosită pentru a lua o decizie, deciziile nu se iau în funcție de cărarea strâmtă sau bulevard, ceea ce este pentru această lume, dar nu se procedează așa și din punct de vedere duhovnicesc. Dacă pornesc pe bulevard să Îl chem pe Dumnezeu alături de mine, dacă mă fac ghid turistic la fel.

Când ne rugăm pentru perspectivă îndelungată să spunem să ne lumineze, să ne scoată în cale/să ne dea un indiciu. (Pr. Sarmis Iancu)

O zicem în măsura în care timpul nostru ne permite.

Fie că mergem în Sfântul Munte Athos sau suntem în București maximizăm timpul pentru rugăciune. Una e să îți dorești, dar nu îți stă în puterea ta. Dacă nu pot, atunci fac un substitut. Scopul nu e să zic rugăciunea de nu știu câte ori, ci să pun harul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă, văzând străduința noastră. Orice facem să Îl avem pe Dumnezeu în lucrarea noastră. Pentru un călugăr nu poți să desparți rugăciunea de muncă.

„Rugaţi-vă neîncetat!”, un îndemn pentru toți, dar nu toți ajung acolo. (Pr. Sarmis Iancu)

Pentru a avea evlavie, cheia este statul de vorbă cu ei, adică rugăciunea. Nu este o evlavie impusă, rațională, e ca și cum am avea o grădină și am pune un sâmbure de caisă și apoi vedem cum crește. Sfinții de pe pământ care știu de dinainte ce întrebare vrei să le pui, nu spun cum sau de ce, pentru că sunt smeriți. (Pr. Iulian Naroș)

Noi suntem în luptă cu păcatul, cu cât ne luăm în trântă cu patima, ne mai putem îndrepta, însă apoi putem cădea iar. Mereu să mergem cu Dumnezeu la luptă, El ne întărește. Să ne axăm să dobândim virtuțile, nu să fim concentrați pe lupta cu păcatul. Noi ne apărăm chemând ajutorul lui Dumnezeu pentru că suntem slabi. Să începem postul cu a pune ceva în loc. Să cultivăm cele bune, cele duhovnicești, să nu deznădăjduim. În viața duhovnicească să nu fie rigiditate pentru că prin constituția noastră e ceva care nu ne este în fire. (Pr. Iulian Naroș)

Înainte de rugăciune să ne cercetăm sufletul să vedem dacă este tulburat. Dacă este, atunci să vedem din ce cauză, să vedem ce am făcut și să vorbim cu Dumnezeu, spunându-I că avem sufletul necăjit. Să dorim pacea care vine de la Dumnezeu, asumându-ne cauza. Durerea din suflet ne smerește. Dacă vreau să scap de ea devine și mai profundă setea de libertate.

Să spun:

“ Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.”

(Psalmul 50)

Să simt durerea în fiecare cuvânt al rugăciunii. (Pr. Iulian Naroș)

Într-un conflict cel care dorește să aibă pace face primul pas spre pace, căutând propria pace. Dacă vreau pace trebuie să merg la Doctor, la Dumnezeu, cu boala. Niciodată nu pot să spun că din pricina aproapelui am făcut ceva rău. Dumnezeu merge la cauză. Cauza că ai mâncat din pom. Adam nu a zis „Da, așa e”, ci a negat, dând vina pe altcineva, către femeia sa. Când dăm vina pe altcineva facem la fel. Ei au dat apoi vina pe șarpe. Dacă ziceau „Da, Doamne, am greșit”, scăpau de suferință.

Să ne asumăm tot păcatul ca să ne eliberăm. Chiar dacă 100% nu e vina noastră, să ne asumăm procentul nostru. Cu cât avem mai mult HAR ne vedem procentul mai mare.

Cu umbra nu putem vedea partea noastră de vină pentru că suntem în întuneric. Dumnezeu este Lumina lumii, să Îi spun “Luminează-mă!”. Sfinții se vedeau tot mai păcătoși pentru că erau tot mai aproape de Lumină.

Când un om este eliberat de probleme poate să-și asume cauza și față de Dumnezeu și față de aproapele.

Sunt blând pentru că harul mă face așa. Harul vine când Dumnezeu voiește. Să spunem „Doamne sunt tare fricos, trebuie să fac… (cutare lucru)”. Dumnezeu ne dă curaj. Uneori când cerem ceva, iar Dumnezeu nu a venit, s-a întâmplat pentru că nu ne-a găsit deoarece trebuia să fim pe aceeași frecvență joasă. Să caut despre mine frecvențele cele joase, nu cele înalte. (Pe. Iulian Naroș)

Părintele Iulian Naroș a menționat de fostul său duhovnic Părintele Nicodim Bujor ca Sfânt. Cât timp trăiesc acești oameni nu se descoperă ca Sfinți, ci asta se întâmplă după ce trec la Domnul. Ei sunt ascunși, noi putem să le urmăm sfatul, să le cerem binecuvântare și să îi rugăm să ne pomenească în rugăciune.

De fapt, întrebarea este: „Cum să ne poziționăm la rugăciune?”. Important este să avem răbdare să se facă voia Lui. Dacă cerem că „vrem Doamne să se facă …”, suntem ca un copil mofturos care vrea o jucărie. El nu vrea să devenim nevrotici.

Când ne dorim ceva, în momentul respectiv poate să nu ne dea, iar când nu ne mai dorim acel lucru să ni-l dea. Cu cât o dorință este obsesivă se depărtează, deci să avem răbdare și înțelepciune să se facă voia Sa. Să fiu dispus și pentru un plan B sau C, să nu rămân unidirecțional. (Pr. Iulian Naroș)

Relația e permanentă, mereu va exista tată și fiu, așa cum Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Nu este ceva nelalocul lui ca o dată pe zi să îi sunăm pe părinți. Nu e vorba de control, ci de sondaj, să mă vadă bine, să nu se tulbure, să îi liniștesc, să îmi audă vocea, ideea de comunicare, nu de rupere a relației. Dacă m-am supărat cu colegii, părinții nu pot vedea stadiul rezolvării, anumite lucruri trebuie spuse la vremea potrivită. (Pr. Iulian Naroș)

Dumnezeu a făcut și materie. Omul este făcut și cu trup. Chiar dacă e o materie schimbată, tot este materie îndumnezeită, altceva ce nu înțelegem, doar constatăm, forma unei materii care străbate uși. (Pr. Iulian Naroș)

E o problemă de chimie. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze, să ne arate care e nevoia noastră sufletească, iar apoi să ne arate persoana. Pot să fiu coleg cu ea și să nu o văd, pentru că sunt în întuneric.

În fața Altarului se spune pentru soț și soție, să Îi facă Dumnezeu un trup, o minte, un gând, o unitate. Să ne rugăm pentru lumină pentru că Dumnezeu este Lumina ”Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Pr. Iulian Naroș)